Părțile de vorbire

Cuvintele pot numi ființe și lucruri, pot arăta însușiri ori acțiuni sau pot lega alte cuvinte. Aceste roluri ne ajută să le grupăm în părți de vorbire. Unele își schimbă forma, ca „copil” și „copii”; altele rămân la fel, ca „și”. Ca să le recunoști, citește propoziția întreagă.

În „Copilul vesel aleargă repede”, „copilul” numește o ființă, „vesel” arată o însușire, „aleargă” arată o acțiune, iar „repede” spune cum se petrece ea.

Alege o propoziție despre un animal. Găsește cuvântul care îl numește și pe cel care spune ce face. Schimbă un cuvânt și observă ce altă formă trebuie adaptată.

Nu hotărî ce fel de cuvânt este doar din poziția lui: privește ce face în propoziție. În „Ei citesc două cărți în parc”, „ei” ține locul numelor (pronume), „citesc” arată acțiunea (verb), „două” arată câte sunt (numeral), „cărți” și „parc” numesc lucruri (substantive), iar „în” leagă „citesc” de „parc” (prepoziție).

Limba română are zece părți de vorbire: substantivul, articolul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția. Primele șase își schimbă de regulă forma, de aceea se numesc flexibile: „copil – copii”, „frumos – frumoasă”, „citesc – citești”. Ultimele patru nu își schimbă forma, deci sunt neflexibile: „repede”, „la”, „și”, „vai!”. Există și cuvinte flexibile care au forme invariabile, ca adjectivele „roz”, „maro”, „gri”, „bej”: ele rămân adjective.

Pronumele ține locul substantivului: în loc de „Copilul aleargă” poți spune „El aleargă”. Mai multe părți de vorbire se recunosc după întrebarea la care răspund: substantivul la „cine?” sau „ce?”, adjectivul la „cum?” sau „ce fel de?”, verbul la „ce face?”, numeralul la „câți?” sau „al câtelea?”, adverbul la „cum?”, „când?” sau „unde?”. Articolul, pronumele, prepoziția, conjuncția și interjecția nu răspund la o astfel de întrebare: articolul însoțește substantivul, pronumele ține locul unui nume, prepoziția și conjuncția leagă cuvinte sau propoziții, iar interjecția exprimă o emoție sau imită un sunet.

Clasificarea de bază este cea după flexiune. Sunt flexibile substantivul, articolul, adjectivul, pronumele, numeralul și verbul; sunt neflexibile adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția. Prepoziția și conjuncția sunt părți de vorbire relaționale, deoarece leagă cuvinte sau propoziții.

Itemii de admitere cer valoarea morfologică a unui cuvânt din context, fiindcă aceeași formă aparține mai multor clase:

• „a” este auxiliar în „a plecat”, marcă a infinitivului în „a pleca”, articol genitival în „o carte a Anei” și parte a numeralului ordinal în „a doua”;
• „înainte” este prepoziție în „înainte de ora opt” și adverb în „mergem înainte”;
• „bine” este adverb în „lucrează bine” și substantiv în „binele făcut”;
• „care” este pronume în „Care a venit?” și adjectiv pronominal în „Care elev a venit?”.

Metodă în trei pași:

1. încearcă să înlocuiești cuvântul cu un cuvânt de clasă cunoscută (substantiv, pronume, adverb);
2. verifică dacă își schimbă forma după gen, număr, caz (la nume), după persoană, timp sau mod (la verb); dacă nu o schimbă niciodată, este probabil neflexibil; excepție fac adjectivele invariabile ca „roz”, „maro”, „gri”, care rămân flexibile ca clasă;
3. stabilește ce leagă sau ce determină în propoziție.

Nu decide clasa din forma izolată: „frumos” este adjectiv în „cântec frumos” și adverb în „cântă frumos”.

Exemplu lucrat: Care este valoarea morfologică a cuvântului „o” în enunțul „O carte nouă a ajuns la bibliotecă”? a) pronume personal, b) numeral cardinal, c) articol nehotărât, d) interjecție. Cuvântul stă înaintea substantivului „carte” și arată că ea nu a fost precizată înainte. Răspuns: c. În „O văd”, „o” ar fi pronume personal, deoarece ține locul substantivului.

Fișa de recapitulare: părțile neflexibile.

Adverbul. Adverbul arată împrejurarea unei acțiuni (locul, timpul, modul) și determină de obicei un verb, dar și un adjectiv sau alt adverb („foarte atent”). Unele adverbe au grade de comparație, ca adjectivul („mai repede”), iar adverbele predicative („desigur”, „firește”) sunt predicat. Felurile, locuțiunile adverbiale și funcțiile sintactice sunt în lecția Adverbul.

Prepoziția. Prepoziția leagă un cuvânt de altul și cere un anumit caz: cele mai multe cer acuzativul („despre contract”), unele genitivul („împotriva propunerii”), altele dativul („datorită perseverenței”). Poate fi simplă, compusă sau locuțiune prepozițională („în fața”). Tabelul complet al cazurilor cerute e în lecția Prepoziția.

Conjuncția. Conjuncția leagă două propoziții sau două părți de propoziție de același fel și nu are funcție sintactică. Cele coordonatoare (și, dar, sau, deci) leagă elemente egale; cele subordonatoare (că, să, dacă, deși) introduc o subordonată. Felurile, locuțiunile conjuncționale și virgula sunt în lecția Conjuncția.

Interjecția. Interjecția exprimă o stare („of”), o adresare („hei”) sau imită un sunet (onomatopeele: „bum”, „miau”). Interjecția predicativă ține locul unui verb și este predicat: „Iată rezultatele!”. Felurile, funcțiile și punctuația sunt în lecția Interjecția.

Fișe de lucru: părțile de vorbire

Două fișe despre părțile de vorbire, cu exerciții de alegere și de scriere. Fiecare fișă are șase sarcini și cheia pe ultima pagină a PDF-ului.

• 

  Părțile de vorbire — exerciții

  Deschide fișa
• 

  Părțile de vorbire — aplică ce ai învățat

  Deschide fișa

Greșeli frecvente

• Greșit: „Aleargă” este substantiv în „Copilul aleargă”.
  Corect: „Aleargă” este verb.
• Greșit: „Și” are plural în „Ana și Mara”.
  Corect: „Și” este conjuncție neflexibilă.
• Greșit: Un cuvânt care arată acțiune este întotdeauna verb, chiar dacă numește acțiunea ca pe un lucru.
  Corect: În „plecarea lui”, cuvântul „plecarea” este substantiv, pentru că numește acțiunea ca pe un lucru și primește articol.
• Greșit: „Vorbește frumos” și „un discurs frumos” conțin același fel de cuvânt.
  Corect: În „vorbește frumos”, „frumos” este adverb (determină verbul); în „un discurs frumos”, este adjectiv.
• Greșit: „Și” este mereu conjuncție.
  Corect: Cu sensul „de asemenea”, „și” este adverb.
• Greșit: În „De vii mâine, discutăm.”, „de” este prepoziție.
  Corect: Aici „de” înseamnă „dacă”, deci este conjuncție subordonatoare.
• Greșit: „Datorită” cere genitivul, iar „împotriva” cere dativul.
  Corect: „Datorită” cere dativul („datorită perseverenței”), iar „împotriva” cere genitivul („împotriva propunerii”).
• Greșit: „În fața” (prepoziție + substantiv articulat, cere genitivul) și „de pe” (două prepoziții) sunt același lucru.
  Corect: „În fața” este locuțiune prepozițională, iar „de pe” este prepoziție compusă.
• Greșit: „Când” și „unde” sunt conjuncții, ca „că” și „deși”.
  Corect: „Când” și „unde” sunt adverbe relative, cu funcție de circumstanțial în subordonată; „că” și „deși” nu au funcție.
• Greșit: În „Desigur că știu.”, „desigur” este circumstanțial.
  Corect: „Desigur” este adverb predicativ, iar „că știu” este subordonata lui.
• Greșit: „Vii ori nu?” și „de trei ori” conțin același „ori”.
  Corect: Primul este conjuncție, al doilea este pluralul substantivului „oară”.

Înainte și după

Întrebări frecvente