Structura morfologică a cuvântului flexibil

Într-un cuvânt flexibil deosebești partea care păstrează sensul de bază de elementele care arată forma gramaticală. În copilului, baza copil- rămâne recognoscibilă, iar terminația indică un anumit caz și un anumit articol. Pentru analiză, compară mai multe forme ale aceluiași cuvânt: copil, copii, copilului.

Radicalul este partea comună a formelor unui cuvânt, după înlăturarea elementelor flexionare. Tema este baza la care se adaugă desinențele; ea poate cuprinde radicalul și un sufix gramatical. Desinența diferențiază formele de număr, gen, persoană sau caz, după clasa cuvântului. La verbe, terminațiile marchează persoana, numărul, timpul și modul. Nu orice formă permite o separare mecanică literă cu literă: pot apărea alternanțe de sunete sau desinență zero.

Analiza morfologică urmărește trei lucruri: baza lexicală (radicalul), elementele care formează tema și elementele flexionare (desinențe și, la articulare, articolul). Se pornește de la cuvântul din text și se compară cu alte forme din paradigmă. În copil, copilul, copilului, baza copil- se păstrează; articolul hotărât -ul și marca de genitiv-dativ -ui arată caz și articulare. Desinența poate fi zero (copil, singular nearticulat).

La verb, diferențele de timp și de persoană se arată prin terminații: în cânt-ăm, segmentul cânt- poartă sensul lexical, iar -ăm marchează persoana I plural a prezentului; în cânt-au, terminația arată persoana a III-a plural la imperfect. Sufixele flexionare nu schimbă sensul lexical, ci doar valoarea gramaticală. Sufixele derivative creează cuvinte noi (cânt-ăreț, copil-ăresc).

Alternanțele fonetice complică segmentarea. În floare – flori (alternanța oa/o), frumos – frumoasă (o/oa), fată – fete (a/e) și băiat – băieți (a/e, t/ț), radicalul își schimbă forma fără să devină alt cuvânt. De aceea nu analizezi mecanic literă cu literă, ci te raportezi la întreaga paradigmă.

Alternanțele consonantice au efect direct asupra scrierii, fiindcă desinențele -e și -i schimbă pronunția lui c și g. În barcă – bărci și a mânca – mănânci, consoana c ([k]) devine [tʃ] înaintea lui -i desinențial scurt, iar c + -i se citește [tʃi], fără h. În pungă – pungi și lung – lungi, g ([g]) devine [dʒ], iar g + -i se citește [dʒi], fără h. Când consoana trebuie să rămână [k] sau [g] înaintea lui -i sau -e, se scrie ch, gh: ureche – urechi. La vecin – vecini nu apare nicio alternanță de consoană, deci se adaugă doar desinența -i, iar forma articulată se scrie vecinii (vecini + articolul -i).

Cum deosebești flexiunea de derivare: flexiunea dă alte forme ale aceluiași cuvânt (copil – copii – copilului), cu același sens lexical. Derivarea creează un cuvânt nou, cu sens propriu și, adesea, altă parte de vorbire (copil → copilărie, a citi → cititor).

Exemplu lucrat: analizăm cuvântul frumoasele.

1. Identificăm lema: frumos, adjectiv.
2. Stabilim radicalul: frumoas- (cu alternanța o/oa față de frumos).
3. Identificăm desinența: -e, care marchează feminin plural.
4. Identificăm articolul hotărât: -le, atașat adjectivului folosit ca substantiv.

Concluzie: frumoasele este forma de feminin plural articulat a adjectivului frumos.

Exemplu lucrat: analizăm verbul cântăm. Radicalul este cânt-. Terminația -ăm marchează persoana I plural a prezentului indicativului. Comparat cu cânt (persoana I singular) și cântați (persoana a II-a plural), seria arată cum terminațiile schimbă persoana și numărul fără a schimba sensul lexical al verbului.

Exemplu lucrat: analizăm cuvântul fetei. Lema este fată (substantiv feminin). Comparăm cu fete (plural) și fata (singular articulat). Radicalul apare ca fet- sau fat-, prin alternanța a/e. Terminația -ei marchează genitiv-dativ singular al unui substantiv feminin, iar articolul hotărât este inclus în ea. Concluzie: fetei este formă flexionară a lui fată, nu alt cuvânt.

Cerința poate lega structura formei de scrierea corectă. Compară întotdeauna forma analizată cu lema și cu alte forme din paradigmă; identifică separat derivarea, care poate crea un cuvânt nou, și flexiunea, care realizează forme ale aceluiași cuvânt. În cititorului, cititor este cuvânt derivat de la a citi, iar cititorului este o formă flexionară a substantivului cititor. Sufixul derivativ și marcajul cazual nu îndeplinesc aceeași funcție.

În lucrez față de lucrăm, păstrezi relația cu verbul a lucra, dar observi diferențele de persoană și număr. În frumos față de frumoasă, identifici forma de feminin și alternanța corespunzătoare; nu susții că orice schimbare de literă este, singură, un sufix. La grile, o variantă care numește copiilor „un alt cuvânt” decât copil confundă flexiunea cu formarea de cuvinte.

Exemplu lucrat: care dintre cuvintele următoare conține un sufix derivativ, nu o desinență? a) copiilor, b) cântăm, c) cititorul, d) frumoasă. În copiilor, -lor marchează genitiv plural articulat; în cântăm, -ăm marchează persoana și numărul; în frumoasă, -ă marchează femininul. În cititorul, -tor este sufix derivativ (a citi → cititor), iar -ul este articolul hotărât. Răspuns: c.

Implicația ortografică apare la copiii: copil are pluralul copii (l final dispare înaintea desinenței -i), iar articolul hotărât -i se adaugă pluralului. Rezultă copiii, cu trei i la final: copi- + -i (desinența de plural) + -i (articolul). Același mecanism dă vecini – vecinii și fii – fiii.

Dacă itemul cere forma cu o anumită desinență, verifică și genul, numărul și cazul, nu doar terminația.

Greșeli frecvente

• Greșit: „Orice terminație este sufix derivativ.”
  Corect: desinențele țin de flexiune; sufixul derivativ formează alt cuvânt.
• Greșit: „Radicalul are întotdeauna exact aceleași litere în toate formele.”
  Corect: alternanțele pot modifica forma lui grafică, precum în floare – flori.
• Greșit: „Copiilor este alt cuvânt decât copil.”
  Corect: copiilor este o formă flexionară a substantivului copil (genitiv plural articulat); un cuvânt nou ar fi copilărie.

Înainte și după