Conjuncția

Conjuncția leagă cuvinte sau propoziții. Conjuncția „și” adaugă, conjuncția „dar” opune, iar locuțiunea conjuncțională „pentru că” introduce o cauză. Sensul legăturii contează: schimbarea conjuncției poate modifica ideea întregii fraze. Conjuncția nu are înțeles de sine stătător și nu are funcție sintactică: doar leagă.

„Am luat cartea și caietul” adaugă două obiecte. „Am luat cartea, dar am uitat caietul” arată un contrast.

Scrie două enunțuri scurte și unește-le întâi cu „și”, apoi cu „dar”. Spune care variantă se potrivește cu faptele pe care vrei să le comunici.

Conjuncțiile coordonatoare unesc cuvinte sau propoziții de același fel. După relația exprimată, ele sunt copulative („și”, „nici”), adversative („dar”, „iar”, „însă”, „ci”), disjunctive („sau”, „ori”, „fie”) și conclusive („deci”). Conjuncțiile subordonatoare introduc o propoziție dependentă: „că”, „să”, „dacă”, „deși”, „încât”. „Ca să” este locuțiune conjuncțională de scop, iar „pentru că” este locuțiune conjuncțională cauzală.

Aceleași fapte pot fi legate în mai multe feluri. „A plouat, deci am rămas acasă” prezintă ploaia ca motiv și rămânerea ca urmare. „Am rămas acasă pentru că a plouat” spune același lucru, dar începe cu urmarea și introduce motivul printr-o propoziție subordonată. „Am rămas acasă, dar a plouat” nu se potrivește, pentru că „dar” face o opoziție acolo unde nu există niciuna.

Atenție la scriere. Înaintea lui „dar” se pune virgulă: „Am vrut, dar nu am putut.” „Sau” (conjuncție) nu se confundă cu „s-au” (pronume + auxiliar): „Ana sau Mara” față de „Ei s-au întâlnit”. „Iar” (conjuncție) nu se confundă cu „i-ar” (pronume + condițional): „El citește, iar ea scrie” față de „I-ar plăcea cartea”.

Exemplu lucrat: Alegem conjuncția potrivită în „Voiam să ies, ____ ploua”.

1. Citim cele două părți: dorința de a ieși și faptul că plouă.
2. Observăm că a doua parte se opune primei.
3. Conjuncția adversativă potrivită este „dar”.

Concluzie: „Voiam să ies, dar ploua.” Cu „și” relația ar fi de adăugare, nu de opoziție.

Verifică întotdeauna ce leagă conjuncția: două cuvinte (de același fel) sau două propoziții. Dacă două propoziții sunt legate prin „și”, „dar” sau „sau”, spunem că sunt coordonate; dacă una depinde de cealaltă și este introdusă prin „că”, „să” sau „deși”, spunem că este subordonată.

Ce leagă o conjuncție. Ea poate lega:

• două părți de propoziție de același fel: „Mihai și Dan” (două subiecte), „încet, dar sigur” (două circumstanțiale de mod);
• două propoziții: „Afară ninge, iar noi facem un om de zăpadă.”;
• o subordonată de regenta ei: „Sper că vei veni.”

Conjuncțiile nu își schimbă forma. De aceea fac parte, alături de adverb, prepoziție și interjecție, din părțile de vorbire neflexibile, prezentate în capitolul Părțile de vorbire.

Conjuncțiile coordonatoare. Programa de clasa a VII-a le cere la frază, la coordonarea prin joncțiune.

• Copulative: adaugă o idee. „Au venit atât elevii, cât și părinții.” „Nici Mihai, nici Dan nu știau răspunsul.” „Au participat elevii clasei, precum și câțiva profesori.”
• Adversative: opun două idei. „Eu spăl vasele, iar tu le ștergi.” „A promis, însă nu s-a ținut de cuvânt.” „Nu e marți, ci miercuri.” („Ci” vine după o negație.)
• Disjunctive: arată o alegere. „Vii cu noi ori rămâi acasă?” „Ne vedem fie sâmbătă, fie duminică.”
• Conclusive: trag o concluzie. „A plouat toată noaptea, deci terenul e ud.”

Două precizări din DOOM3: conjuncțiile perechi („fie… fie”, „nici… nici”, „atât… cât și”) se pun înaintea fiecărui element legat: „Ne vedem fie sâmbătă, fie duminică.”, nu „Ne vedem fie sâmbătă, sau duminică.”; iar „or” (livresc, cu sensul „așadar”, „însă”) nu este același cuvânt cu „ori” (sau): „Termenul a trecut; or, nimeni nu a protestat.” Manualele trec adesea la conclusive și „așadar”, „prin urmare”; DOOM3 le înregistrează ca adverb, respectiv locuțiune adverbială.

Conjuncțiile subordonatoare. Programa de clasa a VIII-a le cere la frază, la subordonarea prin conjuncții. Ele introduc o propoziție subordonată și nu au funcție în ea:

• „Sper că vei veni.” (completivă directă);
• „Dacă termini devreme, te sun.” (condițională);
• „Deși ploua, am ieșit la plimbare.” (concesivă);
• „A întârziat pentru că a pierdut autobuzul.” (cauzală);
• „Era atât de cald, încât s-a topit ciocolata din rucsac.” (consecutivă).

„Să” este conjuncție când leagă o subordonată: „Vreau să învăț să înot.” În „Să plecăm!” sau „Am să plec.”, DOOM3 îl tratează ca parte a formei verbului (marcă a conjunctivului, respectiv parte a viitorului). Felurile de subordonate sunt explicate în lecția Subordonarea.

Locuțiunile conjuncționale. O locuțiune conjuncțională este un grup de cuvinte care funcționează ca o singură conjuncție: „pentru că”, „cu toate că”, „chiar dacă”, „după ce”, „precum și”. La analiză, nu desparți locuțiunea: în „Am rămas acasă pentru că eram răcit.”, „pentru că” este o singură locuțiune conjuncțională subordonatoare.

În „Ana și Mara au venit”, „și” leagă două nume și este conjuncție. În „Și Mara a venit”, „și” poate fi înlocuit prin „chiar și”: întărește includerea Marei și are valoare de adverb, fără să lege doi termeni exprimați. În „Am venit ca să te ajut”, grupul „ca să” introduce propoziția de scop și este o locuțiune conjuncțională, nu două conjuncții analizate separat. În „A plouat, deci rămânem”, „deci” exprimă concluzia; în „Deși plouă, plecăm”, „deși” introduce concesia. Contextul și relația creată stabilesc valoarea, nu grafia izolată a cuvântului.

Conjuncția este partea de vorbire neflexibilă care leagă două cuvinte (într-o coordonare) sau două propoziții (în coordonare sau în subordonare). În coordonare, părțile legate au același statut sintactic; în subordonare, una depinde de cealaltă. De aceea, aceeași conjuncție poate lega părți de enunț în feluri diferite: „și” leagă doi termeni („Ana și Mara”) sau două propoziții („Citesc și scriu”).

Unele conjuncții coordonatoare apar în perechi corelative („nici… nici”, „fie… fie”, „nu doar… ci și”), iar „prin urmare” este o locuțiune conjuncțională conclusivă. Conjuncțiile și locuțiunile subordonatoare indică raportul propoziției subordonate: „că” (completivă), „deși” și „cu toate că” (concesivă), „dacă” (condițională), „pentru că” și „de vreme ce” (cauzală), „ca să” (finală), „încât” (consecutivă).

Virgula și conjuncțiile.

La conjuncțiile subordonatoare, virgula depinde de felul și de locul subordonatei: o condițională așezată la început se desparte prin virgulă („Dacă termini devreme, te sun.”), o completivă directă așezată după regentă nu se desparte („Sper că vei veni.”). „Însă” poate sta la începutul propoziției sau în interiorul ei, între virgule: „Însă n-a venit” sau „El, însă, n-a venit”. „Iar” are în „El citește, iar ea scrie” sens adversativ: cele două acțiuni aparțin unor persoane diferite.

Conjuncțiile „deci” și „așadar” introduc o concluzie și, între două propoziții, se pun după virgulă: „A plouat, deci rămânem”. Conjuncția „că” introduce completive („Știu că vine”) și poate marca și cauza („Plânge că i-e frică”), pe când „ca să” introduce scopul. Fiecare conjuncție trebuie aleasă după raportul pe care îl exprimă, nu după asemănarea cu alta.

Conjuncție sau altă parte de vorbire?

• Pronumele și adverbele relative introduc și ele subordonate, dar au funcție în propoziția lor. În „Știu ce vrei.”, „ce” este complement direct al lui „vrei”, deci pronume relativ. În „Știu că vrei.”, „că” nu are funcție: este conjuncție. În „Întreabă când pleacă trenul.”, „când” este adverb relativ (circumstanțial de timp). Dacă un item cere „conjuncția”, elimină mai întâi pronumele („care”, „ce”, „cine”) și adverbele relative.
• „Și” este adverb când înseamnă „de asemenea”: „Vin și eu.”
• „Iar” este adverb când înseamnă „din nou”: „Ai uitat iar cheile?”
• „Dar” este substantiv când înseamnă „cadou”: „Am primit un dar frumos.”
• „Nici” este adverb în „Nici eu nu știu.” și conjuncție în perechea „nici… nici”.
• „Dacă” este conjuncție în „Mă întreb dacă vine” și în „Dacă plouă, rămânem”.

Exemplu lucrat: Stabilim relația din „Nu doar a citit, ci și a notat”. Perechea corelativă „nu doar… ci și” are valoare copulativă: a doua acțiune se adaugă primei, nu o contrazice. „Ci” este adversativ în enunțuri ca „Nu a citit, ci a desenat”, unde a doua parte înlocuiește prima. Concluzie: relația se stabilește după sensul întregii perechi.

Exemplu lucrat: Stabilim felul propoziției introduse de „deși” în „Deși ploua, am plecat”. „Deși” este conjuncție subordonatoare concesivă; propoziția „deși ploua” exprimă o împrejurare care nu a împiedicat acțiunea principală. Concluzie: subordonata este circumstanțială concesivă.

Exemple rezolvate

Exemplul 1: „Nici Ana, nici Matei nu știau răspunsul, iar profesoara l-a explicat încă o dată.”

• nici… nici: conjuncție coordonatoare copulativă; leagă cele două părți ale subiectului multiplu „Ana, Matei”.
• iar: conjuncție coordonatoare adversativă; leagă două propoziții și cere virgulă înainte.

Exemplul 2: „Deși ploua, am ieșit, pentru că aveam umbrelă.”

• deși: conjuncție subordonatoare; introduce o concesivă.
• pentru că: locuțiune conjuncțională subordonatoare; introduce o cauzală.

Exemplul 3: „Știu ce vrei și cred că ai dreptate.”

• ce: nu este conjuncție, ci pronume relativ, complement direct în subordonată.
• și: conjuncție coordonatoare copulativă; leagă două propoziții.
• că: conjuncție subordonatoare; introduce o completivă directă.

La examen, conjuncția apare în trei tipuri de itemi: recunoașterea clasei („Alege enunțul care conține o conjuncție”), stabilirea relației dintre părțile legate și corectarea scrierii (sau/s-au, iar/i-ar).

Relația se stabilește prin proba sensului: dacă a doua parte adaugă ceva, raportul este copulativ; dacă se opune primei, adversativ; dacă oferă o alegere, disjunctiv; dacă trage o concluzie, conclusiv. Pentru o conjuncție subordonatoare găsești mai întâi propoziția principală, cea de care depinde cealaltă, apoi spui ce fel de informație adaugă propoziția introdusă de conjuncție: obiectul cunoașterii („Știu că vine”), condiția („Dacă plouă, rămânem acasă”), scopul, cauza sau concesia.

Ordinea de lucru la un item cu patru variante: elimini enunțurile în care cuvântul căutat este pronume sau adverb („care”, „ce”, „când”), apoi verifici dacă cele două părți sunt de același fel (coordonare) sau una depinde de cealaltă (subordonare).

Exemplu lucrat: În care enunț conjuncția „sau” este scrisă corect? a) Ei sau întâlnit. b) Ana sau Mara vine. c) Ei s-au întâlnit și sau plecat. d) Sau întâmplat multe. În a, d și în a doua parte din c trebuie „s-au”. În b, „sau” leagă două nume și exprimă alegerea. Răspuns: b.

Exemplu lucrat: Care enunț conține o conjuncție subordonatoare? a) Ana și Mara vin. b) Știu că vine. c) Vine, dar întârzie. d) Citește sau scrie. În a, c și d, conjuncțiile „și”, „dar” și „sau” leagă părți de același fel, deci sunt coordonatoare. În b, „că” introduce propoziția „că vine”, care depinde de „Știu”. Răspuns: b.

Greșeli frecvente

• Greșit: „Am vrut dar nu am putut.”
  Corect: „Am vrut, dar nu am putut”; virgula precedă conjuncția adversativă („dar”, „însă”, „iar”, „ci”): „Nu e frig, ci răcoare.”
• Greșit: „Am citit, și am scris.”
  Corect: „Am citit și am scris”; înaintea lui „și” care leagă două acțiuni de același fel nu se pune virgulă.
• Greșit: „Ei sau întâlnit ieri”, cu „sau” conjuncție.
  Corect: „Ei s-au întâlnit ieri”; „s-au” este pronume reflexiv și auxiliar.
• Greșit: „Ne vedem fie sâmbătă sau duminică.”
  Corect: „Ne vedem fie sâmbătă, fie duminică”; conjuncțiile perechi se pun înaintea fiecărui element legat.
• Greșit: „Termenul a trecut; ori nimeni nu a protestat.” cu „ori” pentru „însă”.
  Corect: Cu sensul „așadar” sau „însă”, cuvântul este „or”.
• Greșit: „dar însă”.
  Corect: Cele două conjuncții au același sens, deci alegi una.
• Greșit: „Am observat faptul că vine.”
  Corect: DOOM3 recomandă „Am observat că vine.”, fără „faptul că” fără rost.
• Greșit: „ce” din „Știu ce vrei.” analizat drept conjuncție.
  Corect: Este pronume relativ, pentru că are funcție în subordonată (complement direct).

Înainte și după

Întrebări frecvente