Interjecția

Interjecția este partea de vorbire neflexibilă prin care vorbitorul își exprimă o stare, cheamă pe cineva, cere o acțiune sau imită un sunet. Ea nu se leagă prin acord de alte cuvinte și poate sta singură într-un enunț.

Interjecțiile se grupează în patru categorii:

• afective (de stare), care exprimă o stare de spirit: ah, vai, of, uf, aoleu;
• imperative, care cer o acțiune: hai, na, poftim, ia;
• de adresare, care cheamă pe cineva: hei, alo, mă;
• onomatopeice, numite și onomatopee, care imită sunete din realitate: miau, cucurigu, bum, poc.

Unele manuale grupează interjecțiile de chemare și pe cele de îndemn într-o singură clasă, numită „de adresare”; atunci „hei” și „hai” stau împreună. Programa de clasa a VII-a cere „Interjecția. Onomatopeele. Interjecția predicativă”.

Nu toate interjecțiile imită zgomote: „vai” și „hai” nu redau niciun sunet, în timp ce „cucurigu” redă strigătul cocoșului. Uneori interjecția are rol de predicat în enunț și se numește interjecție predicativă: „Hai acasă!”, „Iată autobuzul!”. În aceste enunțuri, interjecția ține locul predicatului.

În scris, interjecția afectivă se desparte prin virgulă de restul enunțului: „Vai, ce frumos!”, „Ah, am uitat caietul!”. Dacă exprimă o emoție intensă, poate primi semnul exclamării: „Ah!”. Vocativul care urmează unei chemări se desparte tot prin virgulă: „Hei, tu!”.

Interjecția poate fi și o formulă de salut sau de politețe: „salut!”, „noroc!”.

Interjecțiile apar des în dialog, unde redau felul în care vorbește personajul: „— Aoleu, am pierdut autobuzul! — Hai, fugi, încă nu a plecat!” În prima replică, „aoleu” este interjecție afectivă; în a doua, „hai” este interjecție imperativă. În scris, replicile încep cu linie de dialog, iar interjecția rămâne separată prin virgulă de restul replicii.

Exemplu lucrat: Stabilim felul interjecțiilor din „Vai, ce mult plouă! Hai, să plecăm!”

1. „Vai” exprimă o stare (dezamăgire, surprindere): interjecție afectivă.
2. „Hai” cere o acțiune: interjecție imperativă.
3. Punctuația: ambele sunt urmate de virgulă, deoarece introduc enunțul.

Concluzie: propoziția conține o interjecție afectivă și una imperativă.

Încearcă: Caută într-o povestire un cuvânt care redă o reacție și unul care imită un sunet. Spune ce adaugă fiecare și cum este separat prin semne de punctuație.

Cum recunoști interjecția.

1. Nu își schimbă forma. Interjecția este neflexibilă, ca adverbul, prepoziția și conjuncția. Câteva au totuși forme care arată că te adresezi mai multor persoane: „haide”, „haidem”, „haideți”. DOOM3 le înregistrează pe toate ca interjecții.
2. Poate forma singură un enunț. „Ah!”, „Alo?”, „Pst!” sunt enunțuri complete.
3. Exprimă, nu numește. Substantivul „durere” numește un sentiment; interjecția „aoleu” îl exprimă direct.
4. De obicei e despărțită prin virgulă de restul enunțului.

Interjecțiile de stare și de adresare. Interjecțiile de stare arată ce simte vorbitorul: „Aoleu, m-am tăiat la deget!” (durere), „Ura, vine vacanța!” (bucurie). Interjecțiile de adresare cheamă pe cineva sau îi atrag atenția: „Hei, ai scăpat o mănușă!”, „Alo, mă auzi?” Ele nu au funcție sintactică. Stau în afara construcției propoziției, la fel ca un substantiv în vocativ.

Onomatopeele. Onomatopeele imită sunete: glasul animalelor („miau”, „cucu”, „mac-mac”, „ham-ham”) sau zgomote („poc”, „bum”, „pleosc”, „tic-tac”). În DOOM3 sunt înregistrate ca interjecții.

Cum se scriu: pentru onomatopeele repetate, DOOM3 admite mai multe scrieri: „ham-ham”, „ham, ham” sau „ham! ham!”; „cioc-cioc” sau „cioc, cioc, cioc”. Unele interjecții compuse se scriu numai cu cratimă: „tic-tac”, „hodoronc-tronc” (Îndreptarul din 2024, §III.2.4.1).

Ce funcție pot avea: după verbul „a face”, onomatopeea răspunde la întrebarea „ce?” și este complement direct (vezi Exemplul 4). În povești, o onomatopee poate ține chiar locul unui verb. La Ion Creangă, în „Amintiri din copilărie”, citim: „Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră”. DEX explică „zvâr” ca zgomotul unui lucru aruncat cu putere, deci „zvârr!” spune ce a făcut omul: a aruncat. Manualele analizează o asemenea onomatopee ca predicat verbal.

Interjecția devenită substantiv. Când primește articol, interjecția trece la substantiv: „Bunica și-a spus oful.” DOOM3 înregistrează separat „of” substantiv, cu pluralul „ofuri”. Schimbarea aceasta a părții de vorbire se numește conversiune și este explicată în lecția Conversiunea.

Interjecția predicativă. „Iată”, „uite”, „na”, „hai” și „haide” țin locul unui verb. De aceea au funcția de predicat verbal:

• „Hai acasă!” (= vino acasă);
• „Iată-l pe Matei!” (= privește-l);
• „Na cartea!” (= ține cartea).

Interjecția predicativă poate avea complemente, ca un verb. În „Iată-l pe Matei!”, „-l” și „pe Matei” formează complementul direct.

Atenție la cuvintele care seamănă:

DEX trece „ia” interjecție cu sensul de cuvânt care atrage atenția asupra unui îndemn.

Punctuația după interjecții. Regulile sunt în Îndreptarul din 2024, §III.1.2.2:

• virgula desparte interjecția de restul enunțului: „Ah, ce ușurare!”;
• semnul exclamării se pune după interjecția care formează singură un enunț: „Ah! Mi-am amintit unde am pus cheile.”;
• interjecție + vocativ: între ele pui virgulă, iar semnul exclamării îl pui, de regulă, la sfârșit: „Hei, Andrei!”;
• interjecții repetate: semnul exclamării stă fie la sfârșit, fie după fiecare: „Ura, ura, ura!” sau „Ura! ura! ura!”

Exemple rezolvate

Exemplul 1: „Aoleu, mi-a scăpat paharul!”

• aoleu: interjecție de stare (spaimă, părere de rău); nu are funcție sintactică. Virgula o desparte de restul enunțului.

Exemplul 2: „Hei, Irina, ai uitat penarul pe bancă!”

• hei: interjecție de adresare; nu are funcție sintactică.
• Irina: substantiv propriu în vocativ; nici el nu are funcție sintactică. Ambele sunt izolate prin virgule.

Exemplul 3: „Uite mingea ta!”

• uite: interjecție predicativă; predicat verbal.
• mingea: complement direct al interjecției. Verificare: o poți înlocui cu pronumele „o”: „Uite-o!”
• ta: atribut adjectival (adjectiv pronominal posesiv).

Exemplul 4: „Rațele făceau mac-mac în curtea bunicii.”

• mac-mac: onomatopee; complement direct al verbului „făceau” (ce făceau rațele?).
• în curtea: circumstanțial de loc; bunicii: atribut substantival genitival.

Exemplul 5: „Haideți la masă, copii!”

• haideți: interjecție predicativă; predicat verbal. Forma cu „-ți” arată că îndemnul se adresează mai multor persoane.
• la masă: circumstanțial de loc (unde?).
• copii: substantiv în vocativ, fără funcție sintactică, despărțit prin virgulă.

Pe lângă categoriile de bază, la examen apar interjecțiile demonstrative („iată”, „uite”) și cele cu valoare predicativă. Interjecțiile „iată”, „uite”, „hai” și „poftim” pot avea valoare predicativă când organizează enunțul și atrag atenția asupra unui obiect sau a unei acțiuni: „Iată răspunsul!”, „Hai acasă!”, „Poftim cartea!”. De aceea „iată” nu este adverb de mod și nici verb la imperativ în „Iată autobuzul!”. Interjecțiile afective precum „vai” și „ah” exprimă o stare și rămân în afara structurii propoziției.

Onomatopeea poate forma singură un enunț („Poc!”), dar nu orice interjecție este onomatopee. Pentru a le deosebi, pune întrebarea: „Imită acest cuvânt un sunet?”. „Miau” și „cucurigu” imită, deci sunt onomatopee; „hei” și „vai” nu imită, deci nu sunt.

Interjecția se deosebește de vocativ. În „Hei, Maria, vino încoace!”, „hei” este interjecție de adresare, iar „Maria” este substantiv în cazul vocativ. Pronumele scurt care urmează unei interjecții demonstrative se leagă prin cratimă: „Iată-l!”, „Iat-o!”, „Uite-l!”.

Exemplu lucrat: Care dintre următoarele cuvinte este onomatopee? a) vai, b) hei, c) miau, d) hai. „Vai” este interjecție afectivă, „hei” de adresare, „hai” imperativă. „Miau” imită sunetul scos de pisică, deci este onomatopee. Răspuns: c.

Exemplu lucrat: Precizează valoarea lui „iată” în „Iată-l pe Radu!”. Întrebarea „ce face enunțul?” arată că el prezintă o persoană, iar „iată” ține locul predicatului. Pronumele „l” completează „iată” și se leagă de el prin cratimă. Concluzie: „iată” este interjecție demonstrativă cu valoare predicativă.

Greșeli frecvente

• Greșit: „Vai ce frumos!”
  Corect: „Vai, ce frumos!”; interjecția se desparte de restul enunțului.
• Greșit: „Iatăl!”
  Corect: „Iată-l!”; forma scurtă a pronumelui se leagă prin cratimă.
• Greșit: „Miau” este interjecție afectivă.
  Corect: „Miau” este onomatopee, pentru că imită sunetul scos de pisică.
• Greșit: Orice interjecție are funcție sintactică.
  Corect: Interjecțiile de stare și de adresare stau în afara propoziției; doar cele predicative și unele onomatopee au funcție.
• Greșit: „Uite” și „iată” sunt verbe, așa că au timpuri și se conjugă.
  Corect: Sunt interjecții predicative și nu se conjugă; imperativul verbului „a se uita” este „uită-te”.
• Greșit: „Ia caietul de pe bancă!” conține interjecția „ia”.
  Corect: Dacă poți întreba „ce iei?”, „ia” este verbul „a lua”.
• Greșit: „Hei! Andrei!”
  Corect: „Hei, Andrei!”; între interjecție și vocativ se pune virgulă.
• Greșit: „Tic tac” sau „tictac”, cu onomatopeea compusă despărțită sau lipită.
  Corect: „tic-tac”, cu cratimă.

Înainte și după

Întrebări frecvente