Complementul direct

Complementul direct arată obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea verbului. Întreabă „pe cine?” sau „ce?” dinspre verb și verifică sensul. Uneori apare cu „pe”, mai ales când numește o persoană.

„Mara citește o carte.” Întrebi „ce citește?” și răspunzi „o carte”. „Mara îl vede pe Radu” răspunde la „pe cine vede?”.

Scrie un enunț cu verbul „a vedea”. Adaugă întâi un obiect, apoi o persoană. Pune întrebarea potrivită în fiecare caz și observă forma.

Complementul direct se exprimă prin substantiv („citesc o carte”), pronume („o citesc”, „pe el”, „pe cine?”), numeral („am văzut doi”) sau propoziție („Știu ce ai ales”):

Întrebarea se pune de la verb, împreună cu subiectul: „Pe cine ajută Ana?”, „Ce repară bunicul?”. Complementul direct stă în acuzativ, fără prepoziție sau cu „pe”. Complementul direct apare în programa de clasa a VI-a, împreună cu complementul indirect și cu cel prepozițional. În „Îl văd pe Radu”, pronumele „îl” reia complementul direct „pe Radu”: ele arată aceeași persoană, deci nu sunt două complemente.

Exemplu lucrat: Găsim complementul direct din propoziția „Mara a desenat o floare și l-a lăudat pe Radu”.

1. Primul verb este „a desenat”; întrebăm „ce a desenat?”: „o floare”.
2. Al doilea verb este „l-a lăudat”; întrebăm „pe cine a lăudat?”: „pe Radu”.
3. Pronumele „l-” reia complementul direct „pe Radu”.

Concluzie: „o floare” și „pe Radu” sunt complemente directe.

Complementul direct poate deveni subiect dacă propoziția trece la diateza pasivă: „Mara citește o carte” devine „Cartea este citită de Mara”. Această probă îl ajută să-l deosebești de alte complemente, care nu pot deveni subiect.

Complementul direct se pune pe lângă verbe tranzitive, adică verbe care cer un obiect: „a citi”, „a vedea”, „a scrie”, „a lua”, „a ajuta”, „a desena”. Verbele intranzitive nu cer complement direct: „a dormi”, „a merge”, „a alerga”, „a sosi”. În „Merg acasă.”, „acasă” arată locul, deci nu este complement direct. Dacă un verb nu primește întrebarea „ce?” sau „pe cine?”, nu are complement direct. Întreabă mereu după verb: „Citesc ce?” sau „Văd pe cine?”.

Atenție la ordinea cuvintelor. În „Cartea o citește Mara”, „cartea” stă la început, dar nu este subiect: pronumele „o” o reia, iar întrebarea „ce citește Mara?” primește răspunsul „cartea”. Subiectul este „Mara”, cel care face acțiunea.

Cum găsești complementul direct.

1. Găsește verbul și verifică dacă poate avea un obiect: „a citi ceva”, „a ajuta pe cineva”. Verbele care pot avea complement direct se numesc tranzitive.
2. Pune întrebarea de la verb, împreună cu subiectul: „Pe cine ajută Ana?”, „Ce repară bunicul?”.
3. Verifică cazul. Complementul direct stă în acuzativ, fără prepoziție sau cu „pe”.
4. Nu-l confunda cu subiectul. Și subiectul poate răspunde la „ce?”. Diferența: subiectul face acțiunea și se acordă cu verbul („Ce s-a stricat? Bicicleta.”), complementul direct suportă acțiunea făcută de altcineva („Ce repară bunicul? Bicicleta.”).

Rolul lui „pe”. În complementul direct, „pe” nu arată un loc. El doar marchează complementul, mai ales la nume de persoane și la pronume:

• „O caut pe Irina.” (complement direct; „pe cine caut?”);
• „Cartea e pe masă.” (circumstanțial de loc; „unde e cartea?”).

Dublarea complementului direct. Complementul direct poate fi anunțat sau reluat de o formă scurtă a pronumelui personal: „Pe Ana o ajut.” (reluare) sau „O ajut pe Ana.” (anticipare). „Pe Ana” și „o” formează împreună același complement direct; nu sunt două funcții. Formele scurte ale pronumelui sunt în lecția Pronumele personal.

Complement direct sau altă funcție?

Când complementul direct este o propoziție întreagă („Știu ce ai pregătit.”), avem o subordonată completivă directă, explicată în lecția Propoziția completivă directă.

Exemple rezolvate

Exemplul 1: „Vlad a pierdut cheile.”

• cheile: complement direct (ce a pierdut Vlad?); substantiv în acuzativ, fără prepoziție.

Exemplul 2: „Pe sora mea o cunoaște toată clasa.”

• Pe sora și o: complement direct, dublat prin pronumele „o” (pe cine cunoaște clasa?).
• clasa: subiect, deși stă după verb; verbul „cunoaște” se acordă cu el.

Exemplul 3: „Am văzut-o ieri pe Irina în parc.”

• -o și pe Irina: complement direct (pe cine am văzut?).
• ieri: circumstanțial de timp.
• în parc: circumstanțial de loc.

Exemplul 4: „Bunica a pus vaza pe masă.”

• vaza: complement direct (ce a pus bunica?).
• pe masă: circumstanțial de loc (unde a pus-o?).

Exemplul 5: „Pe Mihai îl doare capul.”

• Pe Mihai și îl: complement direct (pe cine doare?).
• capul: subiect (ce doare?), cu care se acordă verbul.

Complementul direct este în acuzativ și completează un verb tranzitiv. Răspunde la „pe cine?” / „ce?” și poate deveni subiect prin trecerea verbului la diateza pasivă: „Cercetătorul citește raportul” → „Raportul este citit de cercetător”.

Substantivele sau pronumele care denumesc persoane determinate primesc prepoziția „pe” și sunt reluate sau anticipate prin pronume neaccentuat: „L-am întâlnit pe Radu”, „Pe Maria o admir”, „Pe cine ai întrebat?”. Formele „l-am întâlnit Radu” și „am întâlnit lui Radu” sunt greșite. Cu un substantiv comun nedeterminat, care denumește o persoană sau un obiect, „pe” nu apare: „Am întâlnit un prieten”, „Citesc o carte”. Cu pronumele nehotărâte care denumesc persoane, „pe” este obligatoriu: „N-am văzut pe nimeni”, „Am întâlnit pe cineva”.

Capcane:

• în „Le-am trimis colegilor invitația”, „invitația” este complement direct (ce am trimis?), iar „colegilor” este complement indirect (cui?); „le” reia complementul indirect;
• „A vorbit despre examen” nu are complement direct: „despre examen” este complement prepozițional;
• „pe” din „Mă bazez pe coleg” nu este marca complementului direct: verbul „a se baza” nu este tranzitiv, iar grupul este complement prepozițional.

Test de pronominalizare: complementul direct poate fi înlocuit cu „îl / o / îi / le”.

Exemplu lucrat: În care propoziție apare un complement direct? a) Copilul doarme. b) Mara aleargă în parc. c) Elevul citește lecția. d) Ana este harnică. În a și b, verbele sunt intranzitive. În d, „este harnică” este predicat nominal. În c, verbul „citește” primește întrebarea „ce citește?”: „lecția”. Răspuns: c.

Exemplu lucrat: Stabilim funcția lui „pe elevi” în „Pe elevi i-a felicitat directorul”. Grupul „pe elevi” stă înaintea verbului, dar nu poate fi subiect: nu face acțiunea, iar verbul este la singular. Întrebarea „pe cine a felicitat directorul?” are răspunsul „pe elevi”; pronumele „i-” reia grupul. Proba pasivului confirmă: „Elevii au fost felicitați de director”. Concluzie: „pe elevi” este complement direct, iar „directorul” este subiect.

Greșeli frecvente

• Greșit: În „Citesc o carte”, „o carte” este subiect.
  Corect: Este complement direct: „ce citesc?”. Pune întrebarea împreună cu verbul și cu subiectul; subiectul este cel care se acordă cu verbul.
• Greșit: „L-am văzut Radu ieri.”
  Corect: „L-am văzut pe Radu ieri”; complementul direct nume de persoană primește „pe”.
• Greșit: Verbul „aleargă” din „Mara aleargă în parc” are complementul direct „în parc”.
  Corect: „În parc” arată locul acțiunii și este circumstanțial de loc; verbul „a alerga” este intranzitiv.
• Greșit: „O văd pe bunica.”, cu „pe” analizat ca prepoziție de loc.
  Corect: „pe” nu arată un loc, ci marchează complementul direct.
• Greșit: „O… pe Ana” analizat ca două complemente.
  Corect: este un singur complement direct, dublat prin pronume.
• Greșit: „cartea care am citit-o”.
  Corect: „cartea pe care am citit-o”; complementul direct relativ cere „pe care” (vezi Pronumele relativ).
• Greșit: „Îi ajut lui Vlad.”
  Corect: „Îl ajut pe Vlad.”; în DEX, „a ajuta” este tranzitiv, deci cere acuzativul, nu dativul.

Înainte și după

Întrebări frecvente