Completiva directă

Propoziția completivă directă răspunde la „ce?” sau „pe cine?” pus de la un verb din altă propoziție. Ea are rolul pe care l-ar avea un complement direct exprimat printr-un cuvânt. Identifică mai întâi verbul de care depinde.

„Știu că ai terminat.” Întrebarea „ce știu?” primește răspunsul „că ai terminat”.

Înlocuiește în „Știu vestea” substantivul „vestea” cu o propoziție care spune ce știi. Compară rolul celor două răspunsuri.

Verbele care primesc o completivă directă exprimă de obicei percepția („a vedea”, „a auzi”), gândirea („a ști”, „a crede”), comunicarea („a spune”, „a anunța”), voința („a vrea”, „a dori”) sau întrebarea („a întreba”, „a verifica”). Elementele de legătură sunt „că” (pentru enunțuri informative), „să” (pentru voință), „dacă” (pentru întrebări cu răspuns da/nu), precum și pronume și adverbe relative („cine”, „ce”, „unde”, „când”, „cum”). Exemple: „Am văzut cine a sosit” (ce am văzut?), „Aud cum cântă pasărea” (ce aud?), „Am înțeles ce ai spus” (ce am înțeles?).

Pentru a recunoaște completiva directă, pune întrebarea „ce?” sau „pe cine?” de la verb și încearcă să înlocuiești subordonata cu „asta”. Din „Cred că a ajuns” obții „Cred asta”, deci propoziția este completivă directă. Dacă ai nevoie de o prepoziție în înlocuire („Mă gândesc la asta”), propoziția este prepozițională.

Exemplu lucrat: Găsim completiva directă din „Vreau să citesc”.

1. Predicate: „vreau” (regentă) și „să citesc” (subordonată).
2. Întrebăm: „Ce vreau?” Răspuns: „să citesc”.
3. Înlocuim: „Vreau asta”.

Concluzie: „să citesc” este completivă directă, introdusă prin conjuncția „să”.

Funcția nu se schimbă când regenta este negativă sau interogativă: „Nu cred că vine” și „Crezi că vine?” răspund tot la „ce crezi?”. Modul verbului din subordonată depinde de legătură: după „să” apare conjunctivul („Vreau să vii”), iar după „că” de obicei indicativul („Știu că vii”); după „că” pot apărea și condițional-optativul sau prezumtivul („Spune că ar veni”, „Cred că o fi venit”).

Completiva directă poate sta și înaintea regentei: „Ce ai spus, am înțeles”. Funcția ei rămâne aceeași, iar ordinea nu schimbă întrebarea.

Completiva directă îndeplinește în frază rolul complementului direct al verbului din regentă. „Am aflat că trenul întârzie” răspunde la „ce am aflat?”; „Am aflat vestea” arată echivalentul prin substantiv. În „Văd cine intră”, pronumele relativ „cine” introduce subordonata și are, în propria propoziție, funcția de subiect. În „Aștept să termini”, „să termini” completează direct verbul „aștept”. Pentru analiză, identifică verbul regent și pune întrebarea „ce?” sau „pe cine?” către întreaga propoziție, nu doar către primul cuvânt al ei.

Aceeași formă „cum” poate avea analize diferite. În „Aud cum cântă pasărea”, propoziția „cum cântă pasărea” este obiectul percepției și răspunde la „ce aud?”. În „Pleacă așa cum i-ai spus”, același „cum” leagă o relație de mod; verbul regent și întrebarea schimbă analiza.

Completiva directă corespunde complementului direct și depinde de un verb tranzitiv. Ea poate fi introdusă prin conjuncții („că”, „să”, „dacă”) sau prin cuvinte relative („cine”, „ce”, „care”, „cât”, „unde”, „când”, „cum”). Alegerea cuvântului de legătură depinde de sensul și de construcția verbului regent: „a vrea” cere „să”, „a întreba” cere „dacă” sau un cuvânt interogativ, iar „a ști” poate fi urmat de „că” („Știu că vii”), de un cuvânt relativ („Știu cine a venit”) sau de „să” („Știu să înot”).

Completiva directă se deosebește de subiectivă. Subiectiva depinde de o regentă cu predicat impersonal sau de tipul „este bine”, „se vede”, „trebuie” și ține locul subiectului: „Este bine că ai venit”. Completiva directă depinde de un verb personal care are propriul subiect („eu” în „Știu că ai venit”) și completează verbul. Se deosebește și de atributivă: dacă subordonata determină un substantiv, este atributivă („vestea că ai venit”).

Completiva directă poate avea la rândul ei subordonate. În „Știu că ai spus ce ai gândit”, „ce ai gândit” este completivă directă pentru „ai spus”, iar „că ai spus ce ai gândit” este completivă directă pentru „știu”. Cât despre punctuație, completiva directă nu se desparte prin virgulă de regentă când o urmează, dar se desparte când este antepusă: „Ce ai spus, am înțeles”.

Exemplu lucrat: Analizăm „Am aflat că trenul întârzie și că ploaia continuă”. Predicate: „am aflat”, „întârzie”, „continuă”. Subordonatele „că trenul întârzie” și „că ploaia continuă” răspund la „ce am aflat?”, sunt introduse prin „că” și au același rang. Concluzie: două completive directe coordonate prin „și”.

Exemplu lucrat: Decidem felul subordonatei din „Spune-mi dacă ai terminat”. Predicate: „spune” și „ai terminat”. Întrebăm: „Ce să-mi spui?” Răspuns: „dacă ai terminat”. Aici „dacă” înseamnă „oare” și introduce o interogativă indirectă. Concluzie: completivă directă; „mi” este complement indirect, iar propoziția nu răspunde la „cui?”.

Atenție la verbele de comunicare cu sensuri multiple. „A spune” poate cere un complement direct („Spune adevărul”), unul indirect („Spune-i Mariei”) sau ambele; completiva directă răspunde la „ce?”, nu la „cui?”.

Completiva directă îndeplinește rolul complementului direct și răspunde la „ce?” sau „pe cine?”. Verbul regent este de obicei unul de percepție, de gândire, de comunicare, de voință sau de întrebare (a ști, a crede, a spune, a vrea, a vedea, a auzi, a întreba, a verifica).

Elementele introductive sunt:

• conjuncțiile „că”, „să”, „dacă”;
• pronumele sau adjectivele relative „cine”, „ce”, „care”, „cât”;
• adverbele relative „cum”, „unde”, „când”.

Probă: subordonata poate fi înlocuită cu „asta / aceasta” fără prepoziție. În „Spune-mi care dintre drumuri duce la cabană”, „mi” este complement indirect, iar subordonata „care dintre drumuri duce la cabană” este completivă directă.

Capcana cu „dacă”: în „Am verificat dacă ușa era încuiată”, „dacă” înseamnă „oare” și introduce completiva directă (răspunde la „ce am verificat?”). În „Dacă vei învăța, vei reuși”, „dacă” introduce o condiție. Dacă „dacă” poate fi înlocuit cu „în cazul în care”, subordonata este circumstanțială condițională.

Două completive directe pot fi coordonate între ele: „Nu știu dacă vine la petrecere sau dacă rămâne acasă” (completive directe coordonate disjunctiv, ambele subordonate lui „știu”). Nu confunda completiva directă cu subiectiva: „Știu că ai venit” (verbul „știu” are subiectul „eu”) față de „Este bine că ai venit”.

Exemplu lucrat: Care subordonată este completivă directă? a) Plec când vii. b) Cartea pe care am citit-o e veche. c) Observ că a plouat. d) Rămân acasă pentru că plouă. În a, subordonata arată timpul; în b, determină „cartea”; în d, arată cauza. În c, „că a plouat” răspunde la „ce observ?”. Răspuns: c.

Greșeli frecvente

• Greșit: În „Știu că ai terminat”, „că ai terminat” este atributivă.
  Corect: Este completivă directă a verbului „știu”; nu determină un substantiv.
• Greșit: În „Spune-mi dacă ai terminat”, subordonata „dacă ai terminat” este completivă indirectă, pentru că apare „mi”.
  Corect: „Mi” este complement indirect, dar subordonata răspunde la „ce?”, deci este completivă directă.
• Greșit: Orice propoziție introdusă prin „că” este completivă directă.
  Corect: „Că” poate introduce și subiective („Este bine că ai venit”), atributive („vestea că a plecat”) și circumstanțiale; felul se stabilește după termenul regent.

Înainte și după