Apoziția

Apoziția reia un termen și îl explică ori îl precizează prin alt cuvânt sau grup de cuvinte. Ca să o recunoști, vezi dacă cele două expresii numesc aceeași persoană sau același lucru.

„Radu, colegul meu, a câștigat.” „Colegul meu” spune cine este Radu; ambele expresii se referă la aceeași persoană.

Programa de clasa a VIII-a cere: „Apoziția. Norme de punctuație”. DEX o descrie încă drept „atribut, de obicei substantiv, care se află pe același plan cu cuvântul determinat”, dar programa școlară și programa UB o numesc separat, printre funcțiile sintactice.

Apoziția poate fi simplă, dintr-un singur cuvânt („Fratele meu, Radu, a venit acasă.”), sau dezvoltată, cu determinanți („Radu, fratele meu cel mic, a venit acasă.”). Dacă apoziția se află la mijlocul propoziției, se pun două virgule: „Radu, colegul meu, a plecat”. Cuvintele „adică” și „și anume” pot introduce apoziția: „L-am invitat pe vecinul meu, adică pe Radu”.

Scrie o propoziție cu numele unei persoane și adaugă o explicație scurtă despre ea. Scoate explicația și vezi dacă propoziția rămâne completă.

Apoziția nu se confundă cu atributul. Atributul determină un substantiv și nu poate înlocui termenul determinat. Apoziția numește aceeași persoană sau același lucru ca termenul explicat și îl poate înlocui. În „Radu, colegul meu, a plecat”, propoziția rămâne corectă fără „Radu” („Colegul meu a plecat”), pe când în „casa de piatră”, „de piatră” nu poate înlocui „casa”.

Apoziția simplă și apoziția dezvoltată.

• Simplă, dintr-un singur cuvânt: „Fratele meu, Radu, a venit acasă.” Aici „Radu” explică grupul „fratele meu”.
• Dezvoltată, cu determinanți: „Radu, fratele meu cel mic, a venit acasă.”

Apoziția poate explica și un pronume: „Noi, elevii clasei a VIII-a, am plantat copacii.”

Ce caz are apoziția. Apoziția poate sta în același caz cu cuvântul explicat sau în nominativ. Gramatica școlară le admite pe amândouă:

Ca să afli cazul, uită-te la forma apoziției: „vecinei” are forma de dativ, „vecina” pe cea de nominativ. Când apoziția este acordată, cazul se păstrează și dacă termenul explicat are prepoziție: în „I-am dat colegului meu, lui Radu, cartea”, atât „colegului meu”, cât și „lui Radu” sunt la dativ.

Punctuația apoziției. Regulile sunt în Îndreptarul din 2024, §III.1.2.2:

• Apoziția se izolează obligatoriu, dar nu neapărat prin virgule. Poți folosi virgule, linii de pauză sau paranteze: „Elena, profesoara noastră, a sosit.” / „Elena – profesoara noastră – a sosit.” / „Elena (profesoara noastră) a sosit.”
• În interiorul propoziției, semnele vin în pereche. Dacă ai deschis cu o virgulă, închizi cu o virgulă; dacă ai deschis cu o linie de pauză, închizi cu o linie de pauză, nu cu virgulă.
• La sfârșitul propoziției e nevoie de un singur semn înainte: „Am vorbit cu Elena, profesoara noastră.”
• După „adică” nu pui virgulă: „Am adus tot ce trebuia, adică ouă, făină și zahăr.”
• În grupurile strânse, rostite fără pauză („vecinul nostru Dan”, „orașul Iași”), nu se pune virgulă; numele e analizat de obicei ca atribut apozițional (vezi nota de mai jos).

Apoziție sau atribut?

În grupuri strânse ca „râul Mureș” sau „orașul Iași”, numele propriu nu se desparte prin virgulă. Multe manuale îl analizează ca atribut substantival apozițional; analiza diferă de la o gramatică la alta. Lecția lucrează cu apoziția izolată, cea cerută de programă.

Apoziție sau vocativ?

• „Andrei, ia loc!” – vocativ: te adresezi cuiva; vocativul nu are funcție sintactică.
• „Andrei, colegul meu, ia loc lângă mine.” – apoziție: explici cine este Andrei.

Apoziție sau enumerare? În „Ana, Mara, Radu au venit”, cele trei nume desemnează trei persoane și toate sunt subiecte. În „Ana, sora mea, a venit” este vorba despre o singură persoană, iar verbul este la singular.

Exemple rezolvate

Exemplul 1: „Elena, profesoara noastră de muzică, a organizat un concert.”

• profesoara noastră de muzică: apoziție dezvoltată, exprimată prin substantivul „profesoara” cu determinanții lui; explică substantivul „Elena”; e în nominativ, ca „Elena”; este izolată prin două virgule.

Exemplul 2: Pune virgulele: „Am vizitat Sibiul orașul cu ochi pe acoperișuri în vacanța de vară.”

„Orașul cu ochi pe acoperișuri” explică „Sibiul” și stă în interiorul propoziției, deci are nevoie de două virgule. Corect: „Am vizitat Sibiul, orașul cu ochi pe acoperișuri, în vacanța de vară.”

Exemplul 3: Ce caz are apoziția?

• „I-am dat cheile Mariei, vecinei de la etajul doi.” – dativ, ca „Mariei”.
• „I-am dat cheile Mariei, vecina de la etajul doi.” – nominativ.

Ambele variante sunt corecte; în prima, apoziția se acordă în caz cu „Mariei”.

Exemplul 4: „Am cumpărat ingredientele pentru prăjitură, adică ouă, făină și zahăr.”

• ouă, făină și zahăr: apoziție multiplă, introdusă prin adverbul „adică”; explică substantivul „ingredientele”. După „adică” nu se pune virgulă.

Exemplul 5: Corectează punctuația.

• „Matei, căpitanul echipei a marcat primul gol.” → „Matei, căpitanul echipei, a marcat primul gol.” (lipsea a doua virgulă)
• „Sorin – fratele meu, a câștigat concursul.” → „Sorin – fratele meu – a câștigat concursul.” (a doua linie de pauză nu se înlocuiește cu virgulă)

Exemplul 6: Găsim apoziția din „Am vizitat Brașovul, un oraș din Transilvania”.

1. „Brașovul” este termenul explicat.
2. „Un oraș din Transilvania” explică ce este Brașovul și se referă la același lucru.
3. Grupul este separat prin virgulă, iar „Brașovul” poate fi înlocuit cu el: „Am vizitat un oraș din Transilvania”.

Concluzie: „un oraș din Transilvania” este apoziție.

Apoziția este o parte secundară de propoziție care explică sau precizează un termen și se referă la aceeași persoană sau lucru. Se exprimă de obicei prin substantiv sau grup nominal, stă în același caz cu termenul explicat (sau în nominativ) și este izolată prin virgule, linii de pauză sau paranteze: „Mihai, colegul meu, a sosit”, „Iașiul, oraș universitar, atrage studenți”.

Probă de recunoaștere: apoziția poate fi înlocuită cu termenul pe care îl explică, fără schimbarea referentului („Colegul meu a sosit” = „Mihai a sosit”). Atributul nu trece această probă: în „casa de piatră”, „de piatră” nu poate ține locul lui „casa”.

Apoziția poate preciza și un titlu sau o denumire: „Am citit «Ion», romanul lui Rebreanu” („romanul lui Rebreanu” se află în același caz, acuzativ, cu «Ion»). Cazul termenului explicat se păstrează și când acesta are prepoziție: în „Am vorbit despre Eminescu, poetul nostru național”, apoziția „poetul nostru național” este tot în acuzativ. Pe lângă „adică” și „și anume”, o poate introduce și „respectiv”.

Capcane:

• grupul dintre virgule nu este automat apoziție: trebuie să numească aceeași entitate;
• „Casa de piatră” nu are apoziție, ci atribut;
• în „profesorul meu, domnul Ionescu”, apoziția este „domnul Ionescu”, iar „profesorul meu” este termenul explicat;
• într-o enumerare („Mihai, Ana și Radu au sosit”) fiecare nume are aceeași funcție sintactică, deci niciunul nu este apoziție pentru celelalte.

Exemplu lucrat: În care enunț apare o apoziție? a) Casa de piatră este veche. b) Ana, sora mea, a venit. c) Cartea nouă este pe masă. d) Copilul vesel aleargă. În a, „de piatră” este atribut; în c, „nouă” este atribut; în d, „vesel” este atribut. În b, „sora mea” explică și precizează persoana numită „Ana” și poate înlocui termenul „Ana”: „Sora mea a venit”. Răspuns: b.

Exemplu lucrat: Stabilim termenul explicat în „Un oraș, Iașiul, m-a impresionat”. Ambele grupuri numesc același loc și sunt separate prin virgule. Aici „un oraș” este termenul explicat, iar „Iașiul” îl precizează, deci „Iașiul” este apoziție. Dacă răsturnăm ordinea („Iașiul, un oraș, m-a impresionat”), rolurile se schimbă: termenul explicat devine „Iașiul”, iar apoziție este „un oraș”. Apoziția se stabilește deci după rolul de a explica, nu după locul din enunț.

Greșeli frecvente

• Greșit: „Radu, colegul meu a câștigat” când apoziția este intercalată.
  Corect: „Radu, colegul meu, a câștigat.” Fără a doua virgulă, apoziția pare legată de predicat.
• Greșit: „Casa de piatră” conține o apoziție.
  Corect: „De piatră” este atribut; nu reia aceeași casă prin alt nume.
• Greșit: În „Elena, sora lui Dan, a câștigat” sunt doi subiecți.
  Corect: „Sora lui Dan” este apoziție la „Elena”; verbul este la singular, fiindcă persoana este una singură.
• Greșit: „Sorin – fratele meu, a câștigat concursul.”
  Corect: „Sorin – fratele meu – a câștigat concursul.” O linie de pauză deschisă se închide tot cu o linie de pauză.
• Greșit: „…, adică, ouă, făină și zahăr.”
  Corect: „…, adică ouă, făină și zahăr.”
• Greșit: „Andrei, vino!” analizat ca apoziție.
  Corect: este vocativ, o chemare; apoziția explică un nume, ca în „Andrei, colegul meu, vine”.
• Greșit: „Băiatul, cu bicicletă roșie, e fratele meu.” cu atributul izolat prin virgule.
  Corect: „Băiatul cu bicicletă roșie e fratele meu.” Atributul alege dintre mai mulți și nu se izolează; apoziția explică un nume deja clar.

Înainte și după

Întrebări frecvente