Basmul cult

Basmul cult este o specie epică în proză cu autor cunoscut. Păstrează fantasticul, probele și victoria binelui, dar își organizează lumea prin stilul și viziunea autorului. „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă, a apărut în „Convorbiri literare” în 1877. Tema este maturizarea mezinului, care învață să deosebească aparența de adevăr și să accepte ajutorul celorlalți.

Un alt basm cult românesc este „Făt-Frumos din lacrimă” de Mihai Eminescu, publicat în „Convorbiri literare” la 15 noiembrie 1870. Descrierile poetice îi dau o expresie diferită de umorul și oralitatea basmului lui Creangă.

Basm cult și basm popular. Basmul popular este anonim, transmis oral, cunoscut în mai multe variante, cu limbaj simplu și formular. Basmul cult are autor, text fixat în scris și stil personal.

Drumul eroului. Mezinul pleacă de acasă după ce își dovedește curajul față de tată, care îl ispitește îmbrăcat în piele de urs, la un pod. În drum, Spânul îl momește să coboare în fântână și îi smulge jurământul de supunere. De aici, numele „Harap-Alb” este un oximoron: „harap” înseamnă slugă (om cu pielea neagră), iar „alb” amintește originea nobilă. Spânul îi cere apoi să aducă sălățile din Grădina Ursului, pielea cerbului, cu cap cu tot, împodobită cu pietre scumpe, și pe fata Împăratului Roș. Eroul reușește doar cu ajutorul lui Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă și al Sfintei Duminici. Alte ajutoare vin din milă: eroul trece prin apă, nu peste podul pe care trece o nuntă de furnici, ca să nu le strivească, și oferă pălăria lui ca loc de așezare unui roi de albine. Crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi dau câte un semn cu care le poate chema, iar bunătatea față de cei mici se răsplătește.

Spânul îl ucide pe Harap-Alb în fața curții. Calul îl aruncă pe Spân din înaltul cerului, iar fata Împăratului Roș îl readuce la viață cu apă vie și apă moartă. Conflictul exterior îl opune pe erou Spânului; conflictul interior este trecerea de la naivitate la judecată.

Stilul lui Creangă. Oralitatea apare în formulele naratorului: „Amu cică era odată”, în care „cică” înseamnă „se zice că”, sau „Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”. Umorul vine din proverbe și vorbe populare puse în gura personajelor, iar caracterizarea se face prin fapte și prin vorbă. Finalul „Și a ținut veselia ani întregi” închide lumea basmului, iar fraza „cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă” readuce cititorul, cu ironie, în lumea lui.

Exemplu lucrat — fântâna: Spânul coboară în fântână, iar mezinul, boboc la trebi de acestea, îl urmează. Spânul pune capacul și îl obligă să jure. Scena arată naivitatea eroului, schimbă identitatea lui prin noul nume și deschide seria probelor prin care naivitatea devine discernământ.

Exemplu lucrat — incipiturile: formula populară începe cu „A fost odată ca niciodată”, iar Creangă scrie „Amu cică era odată”. Prima formulă este neutră și universală; a doua păstrează vorbirea naratorului și adaugă o notă de glumă. Ambele introduc lumea fantastică, dar a doua poartă amprenta autorului.

Pentru eseul de Bac: formulează încadrarea în basmul cult și tema maturizării, apoi analizează fântâna și recunoașterea finală. Discută titlul, opoziția Harap-Alb – Spân și legătura dintre incipit și final. Citatele scurte se pot verifica în textul integral.

Greșeli frecvente

• Greșit: Eroul este desăvârșit de la plecare.
  Corect: Naivitatea de la fântână face necesară inițierea.
• Greșit: Existența formulelor tradiționale dovedește anonimatul operei.
  Corect: Creangă le integrează într-un basm de autor.
• Greșit: Un basm cult păstrează toate convențiile basmului popular fără nicio schimbare.
  Corect: Autorul păstrează unele convenții și adaugă stil personal: umor, oralitate sau lirism.

Înainte și după