Caracterul

Caracterul se vede în modul relativ constant în care o persoană se raportează la sine, la ceilalți și la muncă. O declarație despre corectitudine are mai puțină greutate decât alegerea de a nu copia când nu există supraveghere. Valorile indică ce consideră persoana important; atitudinile și faptele arată cum se traduc aceste valori în conduită.

Temperamentul descrie mai ales ritmul și intensitatea reacțiilor, pe când caracterul privește orientarea lor în raport cu valori și norme. Integritatea cere acord între ceea ce declară persoana și ceea ce face. O trăsătură de caracter se apreciază din comportamente repetate, nu dintr-un singur episod: faptul că un elev a întârziat o dată nu dovedește lipsa de responsabilitate. Educația și experiențele sociale contribuie la formarea caracterului.

• caracter: componentă a personalității exprimată în atitudini și valori stabile; elevul respectă o promisiune în condiții dificile.
• atitudine față de sine: mod de evaluare și raportare la propria persoană; elevul își recunoaște greșeala.
• atitudine față de ceilalți: mod de raportare la alte persoane; elevul oferă ajutor fără a umili.
• atitudine față de muncă: mod de raportare la sarcini și responsabilități; elevul finalizează partea sa din proiect.
• valoare: principiu considerat important în alegeri; elevul alege onestitatea când ar putea trișa.
• convingere: idee susținută și integrată în orientarea conduitei; elevul argumentează de ce corectitudinea contează.
• trăsătură de caracter: tendință evaluabilă moral în comportamente repetate; persoana este consecvent sinceră.
• integritate: potrivirea dintre valori declarate și conduită; elevul nu copiază nici când nu e supravegheat.
• formare socială: influența educației și experienței asupra caracterului; modelul familiei susține respectul.
• situație morală: context cu alternative și consecințe pentru alții; elevul decide dacă raportează o nedreptate.

Exemplu analizat: La un proiect, elevul promite că își face partea. Când apare o ocazie de a atribui munca altuia, alege corectitudinea. Caracterul se vede în atitudini și decizii repetate, nu într-o declarație izolată. Îl deosebim de temperament, care descrie mai ales ritmul și intensitatea reacțiilor.

Structura caracterului. Caracterul este latura relațional-valorică a personalității: ansamblul de atitudini față de sine, față de ceilalți și față de muncă, cărora le corespund trăsături precum modestia, sinceritatea, hărnicia sau cinstea. Trăsăturile se formează prin educație, modele și experiență socială, iar valorile le orientează. Spre deosebire de temperament, caracterul este evaluat moral; spre deosebire de aptitudini, nu indică ce poate face persoana, ci cum se angajează în ceea ce face. Studiul lui Hartshorne și May (1928) asupra onestității la copii a arătat că aceeași persoană nu este întotdeauna la fel de cinstită în toate situațiile; de aceea, trăsătura se apreciază după mai multe comportamente, nu după unul singur.

Reglarea morală a conduitei. Caracterul funcționează ca sistem de reglare a comportamentului în raport cu normele sociale. Prin educație, persoana interiorizează norme și valori, adică le acceptă ca ale ei, nu doar ca reguli impuse din exterior. Conștiința morală este instanța care evaluează alternativele unei situații prin raportare la aceste norme (ce se cuvine, ce este datorie) și se manifestă prin sentimente morale: satisfacția după fapta corectă, rușinea și vinovăția după încălcarea normei. Autocontrolul, sprijinit de voință, amână sau oprește impulsul care contrazice norma. Astfel, conduita nu mai depinde de prezența unui supraveghetor: elevul tentat să copieze își amintește că nota nemeritată contrazice valoarea cinstei, renunță și rămâne cu sentimentul datoriei împlinite; dacă ar copia, ar urma rușinea. Reglarea morală este deci rezultatul valorilor interiorizate, al conștiinței morale și al autocontrolului.

Exemplu 2. Un elev găsește un portofel cu bani în sala de sport, fără martori. Pași: (1) conduita — îl predă secretariatului; (2) atitudine — față de ceilalți, cinste; (3) valoare — proprietatea altuia trebuie respectată; (4) concluzie — o singură faptă oferă un indiciu, iar trăsătura se confirmă dacă apare în situații diferite. Caracterul se vede în alegeri, nu în declarații.

Caracterul este componenta personalității exprimată în atitudini și valori relativ stabile. Atitudinea față de sine privește propria persoană, cea față de ceilalți relațiile, iar cea față de muncă responsabilitatea pentru sarcini. O valoare este un principiu considerat important; o convingere este o idee susținută și integrată în orientarea conduitei. Integritatea cere acord între valori declarate și fapte. O trăsătură de caracter se susține prin comportamente repetate, nu printr-un gest izolat. Educația și experiența contribuie la formarea socială a caracterului. Dacă elevul promite să ajute și ajută chiar când nu e observat, exemplul indică integritate, nu doar exprimarea verbală a unei valori.

Exemplu în format de examen. Cerință: „Identificați componentele caracterului în situația următoare: un elev nu copiază la o lucrare, deși nu este supravegheat, și îi explică colegului că nu vrea să obțină note nemeritate.” Răspuns-model: atitudine față de sine și față de muncă (nu acceptă notă nemeritată); trăsătură de caracter: onestitate; valoare: cinstea. Faptul că îi spune și colegului arată coerența între valoare și conduită.

Al doilea exemplu în format de examen. Cerință: „Un elev vede cum un coleg este ironizat de grup. Deși se teme să nu fie exclus, îl apără și îi cere grupului să înceteze. Explicați cum se manifestă reglarea morală a conduitei.” Răspuns-model: elevul se raportează la valoarea respectului (valoare interiorizată); conștiința morală îi arată că ironizarea este nedreaptă (evaluarea alternativelor); autocontrolul și voința îl fac să depășească teama; atitudinea față de ceilalți se exprimă prin sprijin, iar fapta, dacă se repetă, susține trăsătura de curaj și corectitudine.

Pentru un item de analiză a unei situații, urmează ordinea: atitudinea față de care obiect (sine, ceilalți, muncă), trăsătura de caracter exprimată, valoarea implicită și argumentul că fapta este repetabilă, nu întâmplătoare.

Deosebirea față de temperament se justifică prin trei criterii: originea (temperamentul este în mare parte înnăscut), evaluarea (caracterul este evaluat moral) și exprimarea (temperamentul în ritm și intensitate, caracterul în atitudini și valori).

Greșeli frecvente

• Greșit: Un elev care a mințit o singură dată are un caracter nesincer.
  Corect: trăsătura de caracter se apreciază din comportamente repetate, în situații diferite, nu dintr-un episod izolat.
• Greșit: Cine declară că respectă regulile are un caracter corect.
  Corect: caracterul se vede în fapte; declarația fără acord cu conduita nu dovedește integritate.
• Greșit: Caracterul și temperamentul sunt același lucru.
  Corect: Temperamentul privește dinamica reacțiilor, mai ales înnăscută; caracterul privește atitudinile și valorile, formate prin educație și experiență.
• Greșit: Trăsăturile de caracter nu se pot schimba deloc.
  Corect: Se pot modifica prin educație, experiență și efort, dar schimbarea este lentă.

Înainte și după