Informație explicită și implicită

O informație explicită este spusă direct în text. O informație implicită se înțelege din fapte, gesturi și replici. În „Amintiri din copilărie”, Ion Creangă povestește cum Nică se urcă în cireșul mătușii Mărioara și își umple sânul cu cireșe; mătușa aruncă în el cu bulgări. Acestea sunt fapte relatate direct. Seara, moș Vasile îl cheamă pe tata la poartă, iar tata dă gloabă pentru băiat și îi trage o chelfăneală, spunând: „Na! satură-te de cireșe!”. Nică spune explicit că îi este rușine: „D-apoi rușinea mea, unde o pui?”. Că vorbele tatălui sunt ironice, pentru că în loc de cireșe băiatul primește o pedeapsă, nu spune nicăieri textul: se deduce din contrastul dintre „satură-te de cireșe” și chelfăneală.

Nu punem între ghilimele o idee dedusă de noi, ca și cum ar fi replica personajului. Dacă întrebarea cere „Ce a luat Nică?”, răspunsul este direct: cireșe. Dacă întreabă „De ce spune tatăl «Satură-te de cireșe!»?”, căutăm semnele din text, nu ghicim: tatăl tocmai a plătit paguba și se întreabă „Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta?”. Felul în care explicăm trebuie să rămână legat de aceste fapte.

La exerciții, subliniază întâi cuvintele din text care arată fapta. Scrie apoi cu cuvintele tale concluzia și arată pe ce indiciu se bazează. Uneori două explicații sunt posibile; una devine mai bună dacă se potrivește cu mai multe detalii ale scenei.

Pentru a deosebi informația explicită de cea implicită, parcurge pașii:

1. Citește întrebarea și hotărăște ce cere: un fapt spus direct sau o deducție.
2. Caută în text propoziția care răspunde direct. Dacă o găsești, informația este explicită.
3. Dacă nu o găsești, caută indicii: fapte, gesturi, replici, cuvinte care sugerează.
4. Formulează concluzia cu cuvintele tale și arată indiciul.
5. Verifică dacă nu ai atribuit textului ceva ce nu spune.

Exemplu lucrat: „Mara a închis fereastra și și-a pus un fular.” Explicit: Mara a închis fereastra și și-a pus un fular. Implicit: probabil îi este frig. Nu textul spune „Mara are frig”; noi deducem din cele două fapte. Concluzia este rezonabilă, dar rămâne o deducție.

Nu scrie că textul spune ceva ce doar deduci. Folosește formule precum „reiese că” sau „din faptul că… se poate deduce că…”.

O inferență pornește de la premise textuale și ajunge la o concluzie. O presupoziție este informația tratată ca deja acceptată de formularea unei replici. În „O scrisoare pierdută”, Cațavencu anunță în ziar că „în numărul de mâine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj” și că originalul „va sta de mâine la dispoziția curioșilor”. Explicit este anunțul publicării. Implicit este amenințarea: Zoe o deduce imediat și concluzionează că trebuie să-l sprijine pe Cațavencu, deoarece el „ne ține la mână așa de bine”. Abia în scena întâlnirii cu Tipătescu, Cațavencu spune direct ce vrea: „mandatul de deputat”. Până atunci, cititorul lucrează cu inferențe sprijinite pe mai multe indicii, nu cu o declarație.

Tipuri de informație implicită. Inferența este o deducție făcută din premise din text. Presupoziția este informația acceptată ca adevărată de forma enunțului: „Ion a încetat să fumeze” presupune că Ion a fumat. În „Începuseși să-mi spui istoria de aseară” (Tipătescu către Pristanda), „istoria de aseară” presupune că seara trecută s-a petrecut o întâmplare, iar „începuseși” presupune că povestirea fusese deja începută. Implicatura este înțelesul sugerat de context: la întrebarea „Mai ai bani?”, răspunsul „Am doar o monedă” sugerează că nu are destui. Ironia transmite un sens opus celui literal: „Ce vreme frumoasă!”, spus în ploaie.

Declanșatori de presupoziții. Unele verbe și construcții presupun un fapt anterior: „a înceta” (acțiunea a existat), „a afla” (informația este adevărată), „a regreta” (faptul s-a petrecut), „din nou” (s-a mai întâmplat), propozițiile temporale („când a plecat Ion, ne-am liniștit” presupune că Ion a plecat).

Cum verifici o inferență. O inferență bună se sprijină pe mai multe indicii din text, nu pe unul singur, și nu contrazice niciun detaliu. O inferență slabă generalizează dintr-un singur caz sau adaugă informații care nu apar. Pentru Bac, răspunsul distinge faptele relatate, presupozițiile enunțurilor și interpretarea argumentată a elevului, fiecare legată de un fragment.

Exemplu lucrat — presupoziția: „Radu a început din nou să citească seara.” Presupune că Radu a mai citit seara înainte și că a întrerupt. Informația nu este spusă separat, dar este cuprinsă în formularea „din nou”. Un cititor atent o recunoaște.

Exemplu lucrat — inferența: „Elevul a intrat în clasă gâfâind, cu ghiozdanul pe un umăr.” Explicit: a intrat gâfâind, cu ghiozdanul pe un umăr. Inferență: probabil a alergat și a întârziat. Indiciile sunt gâfâitul și ghiozdanul pus în grabă. Un singur indiciu ar fi slab; împreună susțin concluzia.

Plan de răspuns la un item de interpretare: 1) formulezi răspunsul; 2) citezi sau parafrazezi scurt indiciul din text; 3) explici legătura dintre indiciu și răspuns; 4) menționezi, dacă e cazul, că este o deducție. Astfel separi clar ce spune textul de ce înțelegi tu. Verifică la final: răspunsul meu nu contrazice niciun detaliu? Poate fi susținut cu cel puțin un indiciu? Nu adaugă personaje sau fapte? Fragmentele sunt în „Amintiri din copilărie” și „O scrisoare pierdută”.

Greșeli frecvente

• Greșit: „Nică s-a hotărât să nu mai fure”, scris ca fapt din text.
  Corect: Textul spune doar că simte rușine și amintește vorba mamei „Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtișag”; hotărârea lui este o deducție.
• Greșit: În „O scrisoare pierdută”, ceea ce presupune o replică este același lucru cu o părere liberă a cititorului.
  Corect: Presupoziția este declanșată de forma enunțului; părerea cere argumente separate.
• Greșit: Ce deduc eu dintr-un text este spus de autor.
  Corect: Autorul spune ce este explicit; ce deduc sunt inferențe pe care le susțin cu indicii.

Înainte și după