Școala Ardeleană

Școala Ardeleană este mișcarea culturală și politică a cărturarilor români din Transilvania de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu susțin originea latină a poporului și a limbii, continuitatea romanilor în Dacia și nevoia educației în limba română. Cercetarea lor sprijină revendicarea drepturilor politice ale românilor din Imperiul Habsburgic.

Cărturarii Școlii Ardelene aparțin în mare parte Bisericii Greco-Catolice și au studiat la Roma și la Viena, unde au cunoscut textele istorice și lingvistice care susțineau latinitatea limbii române. Reformele iluministe din Imperiul Habsburgic le-au dat posibilitatea să publice și să ceară drepturi pentru români.

Ideile principale sunt originea latină a poporului român, continuitatea populației romanizate în Dacia, unitatea limbii și necesitatea școlii în limba română. Tezele erau o replică la istorici străini care contestau latinitatea românilor: Petru Maior a scris „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (1812) ca răspuns la Sulzer și la Engel și a purtat o polemică în scris cu criticul Kopitar.

Activitatea Școlii acoperă mai multe domenii:

• limbă: gramatica „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (Micu și Șincai, Viena, 1780), tipărită cu alfabet latin, și „Lexiconul de la Buda” (1825), un dicționar în patru limbi;
• istorie: „Hronica românilor și a mai multor neamuri” de Gheorghe Șincai, lucrări istorice ale lui Samuil Micu și „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”;
• politică: petiția „Supplex Libellus Valachorum” (1791), adresată împăratului;
• literatură: „Țiganiada” de Ion Budai-Deleanu.

Cărturarii nu gândeau la fel în toate. Micu și Șincai socoteau că româna vine din latina clasică; Petru Maior a arătat că româna s-a format din latina vulgară, vorbită de coloniști, ceea ce se apropie de explicația științifică de mai târziu.

Exemplu lucrat — scopul istoriei lui Maior: în „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, Maior își propune, în cuvintele citate într-o istorie literară de epocă, ca românii să vadă „de ce viță strălucită sunt prăsiți” și să urmeze exemplul strămoșilor lor. Citatul arată că cercetarea originii are și o miză civică: cunoașterea trecutului susține demnitatea comunității. Concluziile istorice ale lui Maior se evaluează azi în lumina cercetărilor ulterioare, mai ales în privința ideii că Dacia ar fi fost „deșertată” de locuitori.

Exemplu lucrat — „Țiganiada”: poemul are 12 cânturi și este numit de autor „poemation iroico-comico-satiric”. Subiectul este expediția unei armate de țigani împotriva turcilor, la porunca lui Vlad Țepeș: un subiect comic (tabăra țiganilor) tratat cu mijloacele epopeii, ceea ce creează contrastul din care iese satira societății. Poemul a fost publicat prima dată abia în 1877, în revista „Buciumul român”. Lectura trebuie să deosebească nivelul literal al poveștii de intenția satirică.

Exemplu lucrat — „Supplex Libellus Valachorum”: textul din 1791 este o petiție adresată împăratului, care cere drepturi politice pentru români, pe baza unui argument istoric. Forma lui este juridică, nu literară. Totuși, el face parte din activitatea Școlii Ardelene, pentru că aplică ideea continuității și a drepturilor decurgând din vechimea poporului.

Limite. Latinismul exagerat a dus la forme artificiale în limbă și la ortografie apropiată de latină. Maior, de pildă, credea că, dacă românii ar renunța la toate împrumuturile, ar redeveni vorbitori ai limbii populare din vremea romanilor. Această idee, numită purism, a îndepărtat norma scrisă de limba vorbită.

Greșeli frecvente

• Greșit: Școala Ardeleană era o singură instituție școlară.
  Corect: Denumirea reunește cărturari, texte și acțiuni culturale.
• Greșit: „Țiganiada” este o cronică istorică.
  Corect: Este un poem eroi-comic și satiric.
• Greșit: Școala Ardeleană a avut o activitate numai literară.
  Corect: Ea a avut activitate culturală, lingvistică, istorică și politică, iar literatura este doar una dintre părți.

Înainte și după