Romantismul

Romantismul apare la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Germania și Anglia, apoi în Franța, unde prefața lui Victor Hugo la „Cromwell” (1827) formulează programul dramei romantice. Curentul pune în centru eul, sentimentul și imaginația; caută libertatea formei, trecutul, visul, natura și exoticul. În literatura română îl reprezintă pașoptiștii și Mihai Eminescu.

Reprezentanți europeni. Novalis publică „Imnuri către noapte” (1800), Byron „Pelerinajul lui Childe Harold” (1812–1818), Lamartine „Meditații poetice” (1820), iar Hugo scrie prefața la „Cromwell” (1827). Frații Grimm adună basme populare, ceea ce arată interesul romanticilor pentru folclor.

Trăsături. Fiecare trăsătură poate fi urmărită într-un text:

• eul și sentimentul în centru: meditațiile lui Lamartine pornesc de la trăirea poetului;
• imaginația, visul și fantasticul ca forme de cunoaștere, care lărgesc lumea fictivă;
• natura ca spațiu al emoției; luna, codrul, marea, noaptea sunt motive (elemente care revin), pe când tema este ideea generală pe care o susțin;
• geniul, omul excepțional, neînțeles de ceilalți, aflat în conflict cu lumea;
• trecutul și folclorul: baladele culese de Vasile Alecsandri, ruinele din „Umbra lui Mircea. La Cozia” de Grigore Alexandrescu;
• antiteza (sublim și grotesc, bine și rău, lumină și întuneric) și libertatea formei.

Clasicism și romantism. Clasicismul urmărește echilibrul, regula și rațiunea; romantismul urmărește libertatea, sentimentul și originalitatea. Prefața la „Cromwell” respinge unitățile de timp și de loc, dar păstrează unitatea de acțiune și susține că arta trebuie să cuprindă și sublimul, și grotescul, pentru că viața le conține pe amândouă. De aceea dramele romantice amestecă tragicul cu comicul.

Romantismul românesc. Revista „Dacia literară” (1840) și programul lui Mihail Kogălniceanu deschid romantismul pașoptist, în care temele romantice servesc ideilor naționale: istoria, folclorul, mitologia națională. Speciile preferate sunt poemul filosofic („Luceafărul”), balada cultă, meditația (de exemplu „Anul 1840” de Grigore Alexandrescu) și elegia, drama istorică și nuvela istorică romantică. Mihai Eminescu duce romantismul la o dimensiune filosofică: întrebările despre timp, moarte, iubire și cunoaștere sunt tratate în imagini poetice ample. „Luceafărul” apare în 1883, în almanahul societății „România Jună” din Viena, la 1 aprilie 1883.

Exemplu lucrat — „Luceafărul”: geniul și antiteza. Cerința: „Arată două trăsături romantice în finalul poemului.” Pas 1: aleg antiteza dintre două lumi: cea cosmică, a astrului, și cea pământească, a palatului și a fetei de împărat. Pas 2: citez versurile lui Hyperion: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece”. Pas 3: leg citatul de trăsătura geniului: Luceafărul nu își poate abandona condiția, iar fata alege o iubire mai apropiată de lumea ei. Pas 4: concluzie: conflictul dintre aspirația spre absolut și iubirea pământească este tema romantică a poemului.

Exemplu lucrat — antiteza în nuvela romantică. În „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi, ospățul de împăcare este urmat de masacrul boierilor. Contrastul dintre aparența solemnă și intenția criminală este o antiteză. Ea dă tensiune scenei și susține tema puterii exercitate violent.

Greșeli frecvente

• Greșit: Orice text despre iubire este romantic.
  Corect: Încadrarea cere un ansamblu de teme și procedee ale curentului, nu o singură temă.
• Greșit: Romantismul respectă regula clasică a celor trei unități.
  Corect: Prefața la „Cromwell” respinge unitățile de timp și de loc, păstrează unitatea de acțiune și amestecă registrele.
• Greșit: Romantismul respinge orice reflecție, pentru că se bazează numai pe emoție.
  Corect: Romantismul valorizează sentimentul și imaginația, dar poate exprima și idei filosofice, ca în opera lui Eminescu.
• Greșit: Motivul și tema sunt același lucru.
  Corect: Motivul se repetă în text (luna, codrul), iar tema este ideea generală pe care o susține.

Înainte și după