Prelungiri ale romantismului și clasicismului

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, poezia română păstrează teme și forme romantice ori clasice, dar le schimbă accentul. George Coșbuc publică „Nunta Zamfirei” în 1889, în revista „Tribuna” de la Sibiu, și include „Moartea lui Fulger” în „Balade și idile” (1893); Octavian Goga adună „Rugăciune”, „Oltul” și „Clăcașii” în volumul „Poezii” (1905); Ștefan Octavian Iosif publică „Patriarhale” (1901).

Se vorbește de prelungiri pentru că, după pașoptiști și Eminescu, unii poeți continuă formele și temele mai vechi, dar adaugă accente noi. Coșbuc preia ordinea clasică și o aplică lumii satului. Goga preia patosul romantic și îl aplică durerii colective. Iosif preia evocarea nostalgică și o aplică casei și satului patriarhal. Asemănarea temelor nu anulează deosebirea dintre tablourile epice, lirica socială și evocarea intimă.

Coșbuc și clasicismul. Poezia lui are echilibru, simetrie, claritate, ritm regulat și rimă îngrijită. „Nunta Zamfirei” este un poem epic cu personaje și ceremonial, în strofe de șase versuri cu rima regulată, iar începutul îi dă tonul de basm: „E lung pământul, ba e lat, / Dar ca Săgeată de bogat / Nici astăzi domn pe lume nu-i”. Nunta adună „nuntași din nouăzeci de țări”, o exagerare de poveste. Sărbătoarea din „Nunta Zamfirei” contrastează cu doliul din „Moartea lui Fulger”.

Goga și romantismul social. În „Oltul” (publicată întâi în „Luceafărul”, 1904, apoi în „Poezii”, 1905), vocea poetică vorbește în numele unei comunități, la persoana I plural: „Îți sărutăm unda căruntă”, „gemem / Și noi, tovarășii tăi buni”. Poetul i se adresează râului ca unui interlocutor: „Bătrâne Olt!”, „Erai și tu haiduc, moșnege”. Râul devine martor al istoriei și simbol al durerii unui neam, care așteaptă „De mult o dreaptă sărbătoare”. Apostrofa se încheie cu o chemare la răzbunare: „Dar de ne-om prăpădi cu toții, / Tu, Oltule, să ne răzbuni!” Patosul, adresarea directă și imaginea apocaliptică a potopului din ultima strofă sunt trăsături romantice prelungite.

Iosif și poezia evocării. „Patriarhale” (1901) evocă viața patriarhală, casa și satul copilăriei. George Topîrceanu a găsit în „Patriarhale” și, mai ales, în „Cântece” „o poezie curată, atingătoare și simplă ca un suspin”. Tonul este discret, nostalgic, fără patosul lui Goga.

Exemplu lucrat — emoție prin formă la Coșbuc: în „Mama” (publicată în „Vatra”, 1894, apoi în „Fire de tort”, 1896), mama torce la vatră și așteaptă un fiu plecat. Strofa începe cu peisajul: „În vaduri ape repezi curg / Și vuiet dau în cale, / Iar plopi în umedul amurg / Doinesc eterna jale.” Rimele alternează masculin–feminin („curg” – „amurg”, „cale” – „jale”), iar ritmul regulat dă impresia unui cântec. Durerea nu este explicată, ci arătată prin detalii: fusul scăpat, firul rupt des, privirea țintă spre geam. Emoția este controlată prin formă, ceea ce ține de clasicism. Poetul i se adresează mamei („Acolo, mamă, te zăresc”), dar adresarea organizează o scenă, nu cheamă la acțiune.

Exemplu lucrat — comparația „Mama” – „Oltul”: ambele poezii pornesc dintr-un peisaj rural (apa, plopii, râul) și ambele conțin o adresare directă. Se deosebesc însă prin trei criterii.

Asemănările de temă și de procedeu nu înlocuiesc diferențele de formă și de voce; încadrarea unui text se face prin toate cele trei criterii, nu printr-unul singur.

Greșeli frecvente

• Greșit: „Oltul” este un pastel, pentru că prezintă un râu.
  Corect: Râul este interlocutor și simbol al comunității; poezia exprimă durerea colectivă și chemarea la răzbunare.
• Greșit: Coșbuc și Goga exprimă aceeași perspectivă asupra satului.
  Corect: Coșbuc construiește tablouri și scene echilibrate, iar Goga exprimă durerea colectivă prin apostrofă și patos.
• Greșit: „Mama” de Coșbuc este romantică, pentru că exprimă o durere mare.
  Corect: Durerea este redată prin detalii concrete și printr-o formă controlată, nu prin patos și strigăt.

Înainte și după