Criticismul junimist

Criticismul junimist este programul de selecție a valorilor culturale asociat cu „Junimea” și Titu Maiorescu. Critica de direcție judecă orientarea unei literaturi sau a unei culturi, nu doar calitatea unei singure opere. În „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” (1867), Maiorescu formulează două condiții: cea materială cere cuvinte care trezesc imagini sensibile; cea ideală cere sentimente și pasiuni. Învățătura, preceptele morale și politica nu sunt, în sine, obiect poetic; ele pot servi doar ca prilej pentru exprimarea simțământului.

Studiile lui Maiorescu au rol de program, iar fiecare fixează un criteriu. „În contra direcției de astăzi în cultura română” (1868) denunță importul de instituții fără practici culturale care să le susțină: „forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă”. „Direcția nouă în poezia și proza română” (1872) numește autorii pe care Maiorescu îi consideră reprezentanți ai direcției noi: în poezie, între alții, Alecsandri și Eminescu, în proză, între alții, Odobescu și Slavici. „Beția de cuvinte în «Revista Contimporană»” (1873) critică exprimarea umflată și lipsită de gând. „Comediile d-lui I.L. Caragiale” (1885) apără valoarea artistică a pieselor împotriva reproșului de imoralitate. „Eminescu și poeziile lui” (1889) prezintă opera poetului ca ultima fază a poeziei române de până atunci.

Exemplu lucrat: În „O cercetare critică…”, Maiorescu reproduce dintr-o „poezie” epică, „Cei 300 eroi de la satul Putineiul (1594)”, versurile „În câteva ore bat oastea tătară / Și în două rânduri ei o sfărâmară”. Criticul observă că textul înșiră date istorice și nume, fără să creeze o imagine poetică, și îl numește „manualul de istorie al lui Laurianu, pus în stanțe și trochee”. Judecata privește realizarea artistică a versurilor: lipsa imaginii și a simțământului. Maiorescu leagă însă observația de o idee mai largă, dezvoltată în același studiu: politica este „un product al rațiunii”, poezia „un product al fanteziei”, și „una dar exclude pe cealaltă”. Textul studiului permite verificarea exemplului și a celor două condiții.

Ideile principale ale criticismului junimist: autonomia esteticului (poezia se judecă după realizarea ei artistică; învățătura, preceptele morale și politica sunt, în „O cercetare critică…”, „obiecte ale științei, și niciodată ale artelor”, iar poezia le poate folosi doar ca prilej pentru exprimarea simțământului), teoria formelor fără fond (instituțiile și formele culturale trebuie să aibă o bază reală), evoluția organică (cultura se dezvoltă treptat, nu prin imitație grăbită) și selecția valorilor (criticul separă operele reușite de cele slabe).

Criteriile aplicate: realizarea artistică a imaginii, sinceritatea sentimentului, claritatea exprimării, originalitatea. Maiorescu consideră că subiectele politice, morale sau științifice nu sunt obiect poetic în sine și că „cele mai rele aberațiuni” sunt cele care au primit în cuprinsul lor elemente politice. El nu aprobă un text numai pentru că vorbește despre un subiect important, iar exemplele pe care le discută sunt respinse pentru lipsa imaginii și a simțământului, nu pentru patriotismul subiectului.

Limitele și discuțiile ulterioare. Teoria formelor fără fond a fost contestată în secolul următor: E. Lovinescu, în „Istoria civilizației române moderne” (1924–1925), explică evoluția culturii române prin legea imitației și prin sincronism, adică prin apropierea de civilizația occidentală, nu prin așteptarea unui fond pregătit în prealabil. Principiul autonomiei esteticului a rămas, în schimb, un reper al criticii literare.

Exemplu lucrat — „Beția de cuvinte”: Maiorescu începe cu o comparație între amețeala produsă de băutură și cea produsă de cuvinte și numește primul simptom „o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte”. Apoi citează din studiul lui Sion despre poetul Conachi, publicat în revistă: „Cine nu și-a scăldat sufletul în deliciul acestor stele, care se zice să sunt scaunul sufletului și al inimii?” și comentează ironic: „A-și scălda sufletul în deliciul unor stele care sunt un scaun, iată o imagine…”. Criteriul este claritatea: dacă imaginile se contrazic, enunțul nu poate fi evaluat ca idee.

Exemplu lucrat — autonomia esteticului în cazul lui Caragiale: reproșul adus comediilor era că personajele sunt vițioase și că „nicăiri nu se vede pedepsirea celor răi și răsplătirea celor buni”. Maiorescu răspunde că de la autorul dramatic se cere să prezinte tipurile și situațiile în mod artistic, iar „valoarea lor morală este afară din chestie”. Arta are totuși, spune el, o misiune morală, dar indirectă: ea ne scoate din egoismul zilnic prin „înălțarea impersonală” pe care o produce, nu prin învățături puse în gura personajelor. De aceea piesa poate fi valoroasă chiar dacă personajele sunt discutabile moral. Textul studiului permite verificarea citatelor.

Greșeli frecvente

• Greșit: „Forme fără fond” înseamnă respingerea oricărei instituții occidentale.
  Corect: Formula critică adoptarea ei fără condițiile interne necesare.
• Greșit: „Condiția ideală” înseamnă transmiterea unei idei morale prin versuri.
  Corect: Pentru Maiorescu, ea privește exprimarea sentimentului sau a pasiunii.
• Greșit: Maiorescu respinge poezia patriotică numai pentru că este patriotică.
  Corect: El exclude politica și preceptele morale din obiectul poeziei, dar exemplele concrete le condamnă pentru lipsa imaginii și a simțământului; patriotismul nu garantează valoarea.

Înainte și după