Autor, narator, personaj

Autorul este persoana reală care a scris opera. Naratorul este vocea care povestește, iar personajul trăiește întâmplările din lumea operei. I. L. Caragiale este autorul schiței „D-l Goe”; vocea care relatează călătoria este naratorul; Goe este personajul. Când un personaj spune „eu”, nu devine autorul.

Fiecare dintre cele trei roluri răspunde la o întrebare diferită:

• Cine a scris? Autorul: persoana reală, cu biografie, care a trăit într-o anumită epocă. Numele lui apare pe copertă.
• Cine povestește? Naratorul: vocea din text, aleasă de autor. Poate spune „eu” sau „el” și poate ști mai mult sau mai puțin.
• Cine trăiește întâmplările? Personajul: ființa din lumea operei.

Pentru a le deosebi, parcurge pașii:

1. Caută numele de pe copertă: autorul.
2. Caută verbele și pronumele care arată cine relatează: „am mers” (narator la persoana I) sau „a mers” (narator la persoana a III-a).
3. Caută cine face faptele din poveste: personajele.
4. Verifică dacă naratorul comentează întâmplările (ironie, umor, părere) sau doar le prezintă.

Exemplu lucrat: în „Amintiri din copilărie”, episodul cu cireșele, Ion Creangă este autorul, cel care a scris cartea. Naratorul este vocea adultă care își amintește întâmplarea și o povestește cu umor: „mă furișez din casă și mă duc […] la moș Vasile […] să fur niște cireșe”. Personajul este Nică, copilul care fură cireșele și fuge prin cânepă de mătușa Mărioara. Cele trei sunt legate prin biografie, dar nu sunt același lucru în text.

Aceeași regulă se aplică în „D-l Goe”: Caragiale este autorul, naratorul relatează și comentează ironic călătoria, iar Goe este personajul răsfățat. Când Goe le spune bunicii și mamei: „Vezi, că sunteți proaste amândouă?”, vorbește personajul. Replica nu spune ce gândește autorul și nu este nici părerea naratorului.

Verificarea se face pe text, nu pe biografie. Dacă un elev răspunde la o întrebare despre narator cu informații despre viața autorului, nu a răspuns la întrebare: în analiză întrebi ce face fiecare rol în text. Autorul a scris opera, naratorul alege ce spune și cum spune, personajul trăiește faptele.

Naratorul-personaj relatează la persoana I fapte la care participă; în „Amintiri din copilărie”, vocea adultă își reface întâmplările din copilărie. Naratorul-martor povestește tot la persoana I, dar urmărește mai ales faptele altui personaj. Naratorul omniscient, la persoana a III-a, cunoaște și gânduri pe care personajele nu le rostesc. Nu deduce tipul naratorului dintr-o singură replică. În „D-l Goe”, relatarea este la persoana a III-a, deși naratorul intervine și prin „Puțin ne importă dacă…”, la persoana I plural.

Model rezolvat — „Moara cu noroc” (Ioan Slavici): în începutul nuvelei, replica „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa…” aparține socrei lui Ghiță: este vorba unui personaj, nu a naratorului și nu a lui Slavici. Mai departe, în firul întâmplărilor de la han, naratorul relatează la persoana a III-a și cunoaște ce simte Ghiță: „Ghiță întâia oară în viața lui ar fi voit să n-aibă nevastă și copii”. El știe chiar mai mult decât Ana: „Și dacă ar fi știut Ana ce gândea și ce simțea el…”. Concluzie: narator omniscient, la persoana a III-a, diferit de personaje și de autor.

Naratorul este o voce construită, nu persoana care a scris opera. Autorul alege cine povestește și cât știe vocea aceasta. De aceea nu îi atribui autorului ceea ce spune sau gândește naratorul ori un personaj.

Mărcile naratorului sunt persoana verbelor care relatează (I sau a III-a), comentariile, ironiile, adresările către cititor și felul în care selectează amănuntele. Dacă povestirea alege să arate un gest comic și să-l comenteze, acea alegere aparține naratorului.

Relația dintre narator și personaj poate fi de identitate (narator-personaj), de martor sau de exterioritate. Ea poate însemna apropiere, când naratorul simpatizează cu personajul, sau distanță, când îl ironizează. În „D-l Goe”, distanța ironică se vede în felul în care naratorul comentează purtarea lui Goe și a celor din jur; Caragiale ironizează prin narator, nu prin replicile personajelor.

Între autorul real și narator pot exista asemănări. În „Amintiri din copilărie”, viața lui Ion Creangă seamănă cu cea a lui Nică, dar identitatea biografică nu anulează rolurile diferite din text: cel care povestește este naratorul adult, iar cel care fură cireșele este copilul din amintire.

În poezie, vocea care spune „eu” este eul liric, nu autorul. Dacă un poem spune „eu am iubit”, nu deduci automat o întâmplare din biografia poetului.

Pentru a identifica vocea unui text, parcurge pașii:

1. Caută cine spune „eu” și dacă participă la fapte.
2. Verifică dacă naratorul știe gândurile personajelor.
3. Caută comentarii, ironii sau adresări către cititor.
4. Stabilește distanța dintre narator și personaj: apropiere sau ironie.

Exemplu lucrat — „D-l Goe”: relatarea este la persoana a III-a, iar naratorul nu participă la fapte ca personaj. El intervine totuși cu comentarii ironice și uneori folosește „noi”, ca un martor care comentează. Concluzie: narator exterior, cu atitudine ironică. Goe este personajul, iar Caragiale rămâne în afara textului.

Greșeli frecvente

• Greșit: Naratorul este întotdeauna autorul real.
  Corect: Este o voce construită în text.
• Greșit: Replica lui Goe reprezintă opinia lui Caragiale.
  Corect: Replica aparține personajului și este pusă în context ironic.
• Greșit: Dacă un poem spune „eu”, vorbește autorul despre viața lui.
  Corect: Vocea care spune „eu” este eul liric, o voce construită în text.
• Greșit: La persoana a III-a nu există narator.
  Corect: Există întotdeauna un narator; persoana a III-a arată doar că el nu participă la fapte ca personaj.

Înainte și după