Accentul

Într-un cuvânt cu mai multe silabe, o silabă se rostește mai apăsat decât celelalte. Aceea poartă accentul. Accentul ține de pronunțare: în scrierea obișnuită nu pui niciun semn deasupra literei. Semnul acut (á, é, í) apare numai în dicționare și în exercițiile de ortoepie, ca să arate cum se rostește un cuvânt.

În limba română, locul accentului este liber. El poate cădea pe ultima silabă (ghi-o-cél, fe-no-mén), pe penultima (má-să, fe-reás-tră) sau pe antepenultima (ví-și-nă, cá-me-ră). Nu există o regulă după care să-l ghicești, așa că îl înveți odată cu cuvântul și îl verifici în DOOM3 când ai îndoieli.

Accentul poate deosebi două cuvinte scrise la fel. „Cópii” (de la „copie”) sunt reproduceri ale unui act, iar „copíi” (de la „copil”) sunt băieți și fete. „Ácele” (de la „ac”) sunt obiectele de cusut, iar „acéle” din „acele cărți” este adjectiv demonstrativ. Contextul arată sensul, iar rostirea trebuie să păstreze accentul din normă.

Accentul își poate schimba locul când se formează un cuvânt nou. La derivare, el trece adesea pe sufix: „frunză – frunzíș”, „carte – cărturár”, „órgan – organizáre”.

Exemplu lucrat: Stabilim silaba accentuată din „fenomen”.

1. Desparte cuvântul în silabe: fe-no-men.
2. Rostește-l în fraza „Furtuna este un fenomen natural” și bate din palme la silaba pe care o auzi mai puternic.
3. Silaba accentuată este ultima: fe-no-mén.

Concluzie: „fenomen” are accentul pe silaba finală, ca „caractér”. Același drum îl parcurgi la orice cuvânt nou: silabe, rostire, verificare în DOOM3.

Exemplu lucrat: Stabilim silaba accentuată din „dușman” și din forma lui articulată.

1. Despărțim: duș-man. Cuvântul are două silabe.
2. Rostim „un dușman” și „dușmanul”, bătând din palme la silaba mai apăsată: în ambele forme apăsăm „man”.
3. Verificăm în DOOM3 (pe dexonline): intrarea are accentul pe „a”, deci pe silaba „man”.

Concluzie: se spune dușmán, cu accentul pe ultima silabă, iar „dúșman” este greșit. Alte forme normative des rostite greșit: caractér (nu „cáracter”), fenomén (nu „fenómen”), butélie (nu „butelíe”), dihór (nu „díhor”), regízor (accentul pe „gi”, nu „regizór”).

Accentul este evidențierea unei silabe dintr-un cuvânt prin intensitatea vocii. Accentul lexical aparține cuvântului și este înregistrat în dicționar; accentul expresiv este o apăsare a vocii pe un cuvânt întreg dintr-o frază, ca să-l scoți în relief: în „Am spus copii, nu adulți”, apeși pe „copii”, dar nu muți accentul din interiorul lui.

În română, accentul este liber și mobil. Este liber, fiindcă la cuvintele neflexionate poate cădea pe oricare dintre ultimele trei silabe și nu are un loc fix; la formele flexionate sau articulate poate ajunge mai departe de sfârșit (cá-me-re-le, pe a patra silabă de la final). Este mobil, fiindcă își schimbă locul la flexiune și la derivare. Pozițiile se numesc: oxiton (pe ultima silabă: dușmán, caractér), paroxiton (pe penultima: pă-dú-re, mă-tú-șă) și proparoxiton (pe antepenultima: ár-bo-re, tá-bă-ră). Numărul silabelor nu prezice poziția: „fenomen” și „cameră” au câte trei silabe, dar accentul cade pe ultima silabă în primul (fe-no-mén) și pe antepenultima în al doilea (cá-me-ră).

Când silaba accentuată conține un diftong sau un triftong, accentul cade pe vocala din grup: fe-reás-tră (vocala „a”), creioáne (vocala „a” din „oa”), leoáică (vocala „a” din „oai”). Semivocalele „e”, „o” din aceste grupuri nu poartă accentul.

Rolul distinctiv: aceeași secvență de sunete are alt sens sau altă valoare gramaticală după accent. „Cópii” sunt reproduceri, „copíi” sunt persoane tinere. „Ácele” (substantiv, de la „ac”) se deosebește de „acéle” (adjectiv pronominal demonstrativ).

În flexiunea verbală, accentul diferă după timp și persoană: „cântám” (imperfect, persoana I singular) și „cântárăm” (perfect simplu, persoana I plural), „el cântă” și „noi cântăm”. Rostirea corectă a acestor forme face parte din norma literară.

Exemplu lucrat: Stabilim accentul din „cântă” și „cântăm”. Despărțim: cân-tă, cân-tăm. La persoana a III-a singular, „el cântă”, accentul cade pe radical: cán-tă. La persoana I plural, „noi cântăm”, cade pe terminație: cân-tám. Concluzie: aceeași rădăcină are două poziții ale accentului, după formă.

Exemplu lucrat: Stabilim accentul din „regizor” folosind ediția corectă a dicționarului. Dicționarul ortografic din 2002 înregistra „regizór”, cu accentul pe ultima silabă. DOOM2 (2005) și DOOM3 (2021) înregistrează „regízor”, cu accentul pe „gi”. Concluzie: norma actuală este cea din DOOM3, deci „regízor” este corect, iar „regizór” nu mai este forma recomandată. Verifici mereu ediția în vigoare.

Norma se schimbă și prin reducerea variantelor. DOOM2 admitea la „dihor” atât dihór, cât și díhor, iar la „vector” atât véctor, cât și vectór. DOOM3 înregistrează numai dihór și véctor. O variantă accentuală neadmisă este o greșeală de pronunțare, nu un regionalism, deci se corectează.

Accentul fonetic se deosebește de cel grafic. Cel fonetic aparține rostirii; cel grafic este semnul acut pus deasupra vocalei numai în dicționare, în manualele de ortoepie și în exercițiile didactice. În texte obișnuite, accentul se scrie rar, doar când trebuie deosebite două omografe sau citit corect un nume.

Forme normative de reținut în rostire, conform DOOM3: caractér, dușmán, fenomén, butélie, dihór, véctor, regízor.

La un item cu alegere multiplă, parcurgi cuvintele pe rând: le desparți în silabe, alegi silaba accentuată și compari cu norma. Nu elimina o variantă doar fiindcă ți se pare ciudată; multe forme corecte sunt neașteptate (regízor, nu regizór).

Exemplu lucrat: Care serie conține numai cuvinte accentuate corect? a) dușmán, caractér, regizór; b) dúșman, fenomén, butélie; c) dușmán, caractér, regízor; d) dușmán, fenómen, dihór.

1. Seria a: „regizór” are accentul pe ultima silabă; DOOM3 înregistrează „regízor”. Seria este greșită.
2. Seria b: „dúșman” este greșit, fiindcă DOOM3 are „dușmán”.
3. Seria c: dușmán, caractér și regízor sunt toate conform DOOM3.
4. Seria d: „fenómen” este greșit, fiindcă norma este „fenomén”.

Răspuns: c.

Exemplu lucrat: În care enunț „copii” înseamnă reproduceri? a) „Doi copíi au venit la ora de sport.” b) „Am făcut două cópii ale actului.” Doar în b accentul cade pe prima silabă („có-pii”), iar sensul este de reproduceri, pentru că substantivul este „copie”. În a, accentul pe a doua silabă arată pluralul lui „copil”. Răspuns: b.

Exemplu lucrat: Care formă este accentuată greșit în DOOM3: butélie, véctor, díhor sau dușmán? Pe rând: butélie și véctor sunt înregistrate așa; dușmán are accentul pe ultima silabă, ca în dicționar; „díhor” nu mai figurează în DOOM3, care are numai dihór. Răspuns: díhor.

Greșeli frecvente

• Greșit: „Cuvântul dúșman are accentul pe prima silabă.”
  Corect: Se spune dușmán, cu accentul pe ultima silabă, conform DOOM3.
• Greșit: „Se spune regizór, cu accentul pe ultima silabă.”
  Corect: DOOM3 înregistrează regízor, cu accentul pe „gi”.
• Greșit: Accentul românesc cade întotdeauna pe penultima silabă.
  Corect: Accentul este liber: poate cădea pe ultima silabă (fenomén), pe penultima (má-să) sau pe antepenultima (cá-me-ră).
• Greșit: Accentul se scrie cu semn acut în orice text.
  Corect: Semnul acut apare numai în dicționare, în manuale de ortoepie și în exerciții; în scrierea obișnuită nu se pune.

Înainte și după