Formarea statelor naționale

În secolul al XIX-lea, mișcările naționale au urmărit fie unificarea unor teritorii, fie desprinderea de un stat mai mare. Italia s-a format în jurul Regatului Sardiniei-Piemont: Cavour a condus diplomația, Garibaldi a condus voluntarii, iar Victor Emanuel al II-lea a fost proclamat rege al Italiei în 1861. Germania s-a unit sub conducerea Prusiei și a lui Bismarck; Imperiul German a fost proclamat în 1871. Alte căi au fost independența Belgiei (1830) și dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1859) în Moldova și Țara Românească.

Naționalismul este ideea că oamenii care au aceeași limbă, aceeași istorie și aceleași tradiții, adică o națiune, trebuie să trăiască într-un singur stat. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, mulți italieni și germani trăiau în state mici, împărțite între prinți și imperii, iar românii erau împărțiți între mai multe state. Unele popoare voiau să se unească, altele să se desprindă de un imperiu.

Italia. Mișcarea de unificare se numește Risorgimento („renaștere”). Gânditorul Giuseppe Mazzini a cerut o republică italiană. Regatul Sardiniei-Piemont, condus de Victor Emanuel al II-lea, a devenit liderul unirii. Ministrul său Camillo Cavour a obținut alianța Franței lui Napoleon al III-lea și, în războiul din 1859, victoriile de la Magenta și Solferino au adus Lombardia. În 1860, Giuseppe Garibaldi a debarcat în Sicilia la Marsala cu o mie de voluntari, „cămășile roșii”, a cucerit sudul peninsulei și a predat teritoriul regelui. La 17 martie 1861 s-a proclamat Regatul Italiei. Veneția a fost câștigată în 1866, iar Roma în 1870.

Germania. Germania era o confederație de 39 de state. Regele Prusiei, Wilhelm I, l-a numit în 1862 prim-ministru pe Otto von Bismarck, care a spus că unitatea se va face prin „fier și sânge”, adică prin război. Prusia a înfrânt Danemarca (1864), Austria (1866, la Sadowa) și Franța (1870–1871, la Sedan). La 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor de la Versailles, Wilhelm I a fost proclamat împărat german. Noul Imperiu German a devenit cea mai puternică țară de pe continent.

Belgia s-a desprins în 1830 de Țările de Jos. România a pornit pe altă cale: în 1859, Moldova și Țara Românească s-au unit prin alegerea aceluiași domn, Alexandru Ioan Cuza, iar în 1881 România a devenit regat.

Exemplu rezolvat — Italia și Germania comparate. Cerința: compară cele două unificări.

1. Calculăm durata: Italia, 1870 − 1859 = 11 ani; Germania, 1871 − 1864 = 7 ani.
2. Comparăm mijloacele: în Italia a contat și mișcarea populară; în Germania, armata și diplomația.
3. Observăm că în ambele cazuri un stat mai puternic a condus procesul.
4. Concluzie: unificarea a fost opera unui stat conducător, nu a unei singure revoluții populare.

Italia era alcătuită din mai multe state. Piemontul a combinat alianțele, războaiele și acțiunea politică. Expediția celor O Mie, condusă de Garibaldi în 1860, a contribuit la integrarea sudului. Proclamarea regatului în 1861 nu a încheiat toate schimbările teritoriale: Veneto a intrat în 1866, iar Roma a fost ocupată în 1870 și a devenit capitală ulterior.

În spațiul german, Adunarea de la Frankfurt din 1848–1849 nu obținuse unificarea. Prusia a devenit centrul unui alt proces, condus politic de Bismarck și sprijinit prin războaie. După conflictul franco-prusac, ceremonia proclamării imperiului s-a desfășurat la Versailles, în ianuarie 1871. În Belgia, revoluția din 1830 a separat provinciile sudice de Regatul Unit al Țărilor de Jos; un Congres Național a adoptat constituția în 1831. În spațiul românesc, alegerea lui Cuza la Iași, 5 ianuarie 1859, și la București, 24 ianuarie, a pus baza Principatelor Unite. Aceste exemple arată că statul național nu s-a format peste tot prin aceeași metodă.

Exemplu rezolvat: comparăm două hărți ale Italiei, înainte și după 1861. Identificăm Piemontul ca nucleu, sudul integrat după expediția lui Garibaldi și teritoriile adăugate ulterior. Concluzie: proclamarea statului și completarea lui teritorială sunt momente diferite.

Cavour a pregătit unificarea prin reforme și diplomație: Piemontul a participat la războiul Crimeii (1853–1856), ca să fie recunoscut ca putere. Mazzini și Garibaldi reprezentau tabăra republicană, dar Garibaldi a renunțat la republică în favoarea monarhiei piemonteze. Unificarea Germaniei a exclus Austria („soluția Micii Germanii”), iar noul imperiu a fost condus de rege și de cancelar, cu un parlament ales prin vot universal masculin, dar cu puteri limitate. Italia unificată avea probleme: diferențe mari între nord și sud, sărăcia, „problema romană” cu papa, care nu a recunoscut statul italian până la Acordurile de la Laterano din 1929.

Bismarck a controlat atent declanșarea războaielor. În 1870 a editat o telegramă primită de la Ems, în care regele Wilhelm descria o discuție cu ambasadorul francez, astfel încât textul a părut jignitor pentru ambele părți. Franța a declarat război, iar statele germane din sud s-au alăturat Prusiei. Această utilizare a presei arată că izvoarele diplomatice pot fi manipulate.

Exemplu rezolvat — telegrama de la Ems. Bismarck scurtează telegrama regelui Wilhelm, fără să adauge cuvinte, dar eliminând părțile care atenuau tonul.

1. Comparăm textul inițial cu cel publicat: versiunea publicată pare un refuz brutal.
2. Stabilim cine a beneficiat: Bismarck, care voia un război cu Franța.
3. Verificăm efectele: indignarea în Franța și declararea războiului (iulie 1870).
4. Concluzie: un document poate fi autentic și, totuși, folosit pentru a induce în eroare; se compară mereu versiunea publicată cu cea originală.

Greșeli frecvente

• Greșit: Italia și Germania au devenit state unitare în același an.
  Corect: Regatul Italiei a fost proclamat în 1861, Imperiul German în 1871.
• Greșit: Unificarea Italiei a fost încheiată teritorial în 1861.
  Corect: Veneto și Roma s-au adăugat ulterior.
• Greșit: Independența Belgiei a fost o unificare a statelor germane.
  Corect: Belgia s-a desprins de Regatul Unit al Țărilor de Jos.

Înainte și după