Imperii multinaționale

Un imperiu multinațional cuprinde populații cu limbi și identități diferite. În 1867, Imperiul Habsburgic a fost reorganizat ca Austro-Ungaria, o dublă monarhie cu două părți politice, austriacă și ungară, conduse de același monarh, Franz Joseph. Viena și Budapesta erau cele două centre. În imperiu trăiau, între alții, germani, maghiari, cehi, polonezi, români, sloveni și croați. Compromisul dintre conducătorii austrieci și ungari nu a rezolvat revendicările celorlalte comunități.

La începutul secolului al XX-lea, în Europa de Est și în Orientul Apropiat existau trei mari imperii multinaționale: Imperiul Habsburgic, devenit Austro-Ungaria, Imperiul Rus și Imperiul Otoman. Ele erau conduse de monarhi, de pildă împăratul Franz Joseph I (1848–1916), împăratul Rusiei și sultanul. Suprafața lor era mare și locuitorii aveau limbi, religii și obiceiuri diferite.

Austro-Ungaria avea în jur de 51 de milioane de locuitori în 1910. Cei mai mulți erau germani (aproximativ un sfert) și maghiari (aproximativ o cincime), urmați de cehi, polonezi, ruteni, români, croați, sârbi, slovaci, sloveni și italieni. Românii, circa 3,2 milioane, trăiau mai ales în Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. Capitalele erau Viena și Budapesta. După compromisul din 1867, maghiarii aveau propriul guvern și parlament în partea de est. În Ungaria, guvernul a dus o politică de maghiarizare: școli în limba maghiară, administrație maghiară. Românii din Transilvania au cerut drepturi prin Memorandumul din 1892, iar conducătorii lor au fost judecați la Cluj în 1894.

Imperiul Rus era cel mai mare imperiu din Europa. Pe lângă ruși, în el trăiau polonezi, ucraineni, finlandezi, evrei, popoare baltice și caucaziene. Țarul conducea ca monarh absolut, iar politica de rusificare urmărea să impună limba și religia rusă. În Basarabia, ocupată de Rusia în 1812, școlile și administrația au folosit limba rusă.

Imperiul Otoman cuprindea turci, arabi, greci, armeni, sârbi, bulgari, evrei și alții. Din Balcani, popoarele creștine au început să se răscoale și să-și câștige independența în secolul al XIX-lea: Grecia, Serbia, România, Bulgaria. Imperiul slăbea, de aceea era numit „omul bolnav al Europei”.

Imperiile nu au putut răspunde dorinței popoarelor de a-și avea state proprii. După Primul Război Mondial, toate trei s-au destrămat (1917–1922), iar în locul lor au apărut state naționale: Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, Austria, Ungaria, Turcia și altele.

Exemplu rezolvat — ce parte erau românii? Cerința: în Austro-Ungaria erau 51 de milioane de oameni, dintre care circa 3,2 milioane de români. Ce procent reprezentau?

1. Împărțim: $3,2:51\approx 0,063$.
2. Înmulțim cu 100: aproximativ 6,3%.
3. Comparăm: aproximativ unul din 16 locuitori ai imperiului era român.
4. Concluzie: românii erau o minoritate importantă ca număr, dar nu aveau conducerea statului; ei cereau drepturi naționale.

Compromisul din 1867 a organizat monarhia în două părți cu instituții proprii și atribuții comune. În partea austriacă, legile constituționale din decembrie 1867 au recunoscut egalitatea naționalităților și dreptul lor la păstrarea limbii. În practică, germana a păstrat avantaje în administrație, justiție, armată și școli. Din 1867, în Parlamentul austriac s-au putut rosti discursuri și în cehă, poloneză, slovenă, română și alte limbi locale. Totuși, transcrierea integrală a discursurilor în aceste limbi a venit abia în 1917.

În partea condusă de la Budapesta, maghiara a primit statutul de limbă de stat. Românii din Transilvania și alte comunități au continuat să ceară drepturi culturale și politice. Cehii din Boemia și polonezii din Galiția ilustrează diversitatea părții austriece. Deși statul a durat până în 1918, tensiunile dintre centru și comunitățile naționale au persistat. Compararea prevederilor legale cu practica arată că o garanție scrisă nu înseamnă întotdeauna aplicare egală.

Exemplu rezolvat: citim o cerere privind folosirea limbii române în Parlamentul austriac.

1. Identificăm dreptul lingvistic invocat.
2. Observăm că vorbirea în română era permisă după 1867.
3. Verificăm dacă discursul era consemnat integral în aceeași limbă; înainte de 1917, nu întotdeauna.

Concluzie: distingem dreptul recunoscut de aplicarea lui efectivă.

Austro-Ungaria avea un sistem greu de gestionat: monarh comun, trei ministere comune (externe, război, finanțe pentru cheltuieli comune) și două guverne separate. Rivalitățile dintre germani și cehi în Boemia (disputa asupra limbii în administrație), dintre maghiari și croați, sârbi sau români în Ungaria au blocat adesea funcționarea parlamentului. Partidele naționale ale românilor din Transilvania au ales o vreme pasivismul, adică boicotul alegerilor, ca protest împotriva sistemului electoral inegal; abia în 1905 au revenit în parlament.

Imperiul Otoman a încercat reforme (Tanzimat, 1839–1876) pentru a moderniza administrația și armata și a promis egalitatea alor supuși, musulmani sau nu. Totuși, pierderile teritoriale în Balcani au continuat. Imperiul Rus a luat după războiul din 1877–1878 teritorii, iar în 1905 țarul a trebuit să accepte o constituție limitată, după revoluție. Toate trei imperii au intrat în Primul Război Mondial având probleme interne. Ideile naționale și liberale ale secolului al XIX-lea au subminat aceste imperii.

Exemplu rezolvat — Memorandumul din 1892. În 1892, delegați ai românilor din Transilvania au dus la Viena un memoriu către împăratul Franz Joseph, cerând respectarea drepturilor naționale. Împăratul l-a trimis guvernului de la Budapesta, iar acesta l-a respins.

1. Identificăm autorii: conducători ai Partidului Național Român.
2. Identificăm destinatarul: monarhul, care era și rege al Ungariei.
3. Observăm răspunsul: autoritățile maghiare au judecat în 1894 pe autorii memoriului.
4. Concluzie: monarhul nu a acționat, iar chestiunea românilor a rămas nerezolvată în cadrul monarhiei.

Greșeli frecvente

• Greșit: Austro-Ungaria avea două monarhii complet independente.
  Corect: Era o dublă monarhie sub un monarh comun, cu legături instituționale.
• Greșit: Numai germanii și maghiarii locuiau în imperiu.
  Corect: Erau prezente numeroase alte comunități.
• Greșit: Egalitatea limbilor din legea austriacă din 1867 a fost aplicată peste tot identic.
  Corect: Se referea la partea austriacă, iar practica a rămas inegală.

Înainte și după