Revoluția de la 1848 în spațiul românesc

În 1848, românii au formulat programe de reformă în Moldova, Țara Românească și Transilvania. În Moldova, revoluționarii au prezentat domnului Mihail Sturdza o Petițiune-proclamațiune. În Țara Românească, Proclamația de la Islaz a fost citită la 9/21 iunie și cerea egalitate în fața legii, libertatea tiparului, autonomie administrativă și legislativă și emanciparea clăcașilor. La București, Gheorghe Bibescu a acceptat programul la 11/23 iunie. Românii din Transilvania, adunați la Blaj, au cerut recunoașterea națiunii române. Revoluțiile au fost înfrânte, dar ideile lor au susținut reformele și unirea de mai târziu.

Repere ale anului 1848 în spațiul românesc:

• 27 martie 1848: adunare la Iași, la hotelul Petersburg; revoluționarii redactează Petițiunea-proclamațiune, dar domnul Mihail Sturdza reprimă mișcarea.
• 2/14 și 3/15 mai 1848: la Blaj se adună românii transilvăneni, între care mulți țărani, pe Câmpia Libertății; Simion Bărnuțiu rostește un discurs despre drepturile națiunii române, iar adunarea adoptă Petiția Națională.
• 9/21 iunie 1848: este citită Proclamația de la Islaz, în Țara Românească.
• 11/23 iunie: domnul Gheorghe Bibescu acceptă programul; la 13/25 iunie abdică, iar la București se formează guvernul provizoriu, din care fac parte Nicolae Bălcescu, Ion Heliade-Rădulescu, Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti.
• 13/25 septembrie 1848: trupele otomane intră în București, iar în Dealul Spirii se dă lupta pompierilor; guvernul provizoriu cade.
• 1849: trupele ruse și otomane ocupă Principatele; prin Convenția de la Balta Liman, domnii sunt numiți de sultan pe șapte ani.

În Transilvania, situația era diferită: mișcarea românească s-a desfășurat în cadrul revoluției din Imperiul Habsburgic, iar românii s-au aflat în conflict cu guvernul maghiar, care a hotărât unirea Transilvaniei cu Ungaria. Avram Iancu, avocat din Munții Apuseni, a condus în 1848–1849 trupele de moți. În 1849, Nicolae Bălcescu, aflat în exil, a încercat să medieze între românii transilvăneni și conducătorii revoluției maghiare, dar nu s-a ajuns la o înțelegere durabilă.

Revoluționarii din Principate au fost nevoiți să plece în exil, de unde au susținut cauza românească în fața opiniei publice europene. Ideea unirii, formulată în programele din 1848, a fost reluată după războiul Crimeii, ceea ce a dus la Unirea din 1859.

Programele nu au fost identice, fiindcă regiunile aveau situații politice diferite. În Moldova, mișcarea de la Iași a fost înăbușită repede. Revoluționarii refugiați la Brașov au redactat Principiile noastre pentru reformarea patriei. În Țara Românească, Proclamația de la Islaz a deschis calea unui guvern provizoriu; împroprietărirea clăcașilor era însoțită de despăgubirea proprietarilor. Programul cerea și învățământ național. În Transilvania habsburgică, Petiția Națională de la Blaj a cerut drepturi politice și naționale; Avram Iancu a devenit una dintre figurile rezistenței din Munții Apuseni.

Reformele sociale îi priveau și pe romii aflați în robie. Muzeul Național de Istorie păstrează un certificat de eliberare din vara anului 1848, emis pentru copilul Oprea Matei; el arată cum o schimbare juridică putea afecta viața unei persoane. Emanciparea romilor a fost însă un proces mai lung decât acel episod revoluționar. După înfrângerea din 1848, cererile de unire și modernizare au rămas active, iar Moldova și Țara Românească l-au ales pe același domn în 1859.

Exemplu rezolvat: asociem trei documente cu locul lor. Petițiunea-proclamațiune: Iași, Moldova. Proclamația de la Islaz: Țara Românească. Petiția Națională: Blaj, Transilvania. Comparația arată de ce cererile sociale, politice și naționale au avut ponderi diferite.

Citirea programelor din 1848 cere atenție la termeni. În Proclamația de la Islaz, emanciparea clăcașilor și împroprietărirea însemnau eliberarea țăranilor de obligațiile de clacă și acordarea de pământ, cu despăgubirea boierilor. Libertatea tiparului și egalitatea în fața legii erau principii liberale. Programul cerea și responsabilitatea miniștrilor, adică obligația lor de a răspunde în fața adunării. Un termen ca autonomie administrativă și legislativă arăta dorința de a limita amestecul străin, în condițiile în care Țara Românească se afla sub suzeranitate otomană și protectorat rus.

Exemplu rezolvat — relația cauză-efect. Cerința: construiește un lanț cauză-efect de la reprimarea revoluției din 1848 la Unirea din 1859.

1. Cauza: revoluția din 1848 a fost înfrântă de intervenția trupelor otomane și ruse.
2. Efect imediat: conducătorii revoluției au plecat în exil, la Paris, la Londra sau în alte capitale europene.
3. Efect pe termen mediu: prin scrieri și întâlniri cu oameni politici occidentali, ei au făcut cunoscută cauza românească și au pregătit contextul în care marile puteri au discutat unirea Principatelor.
4. Concluzie: între 1848 și 1859 au trecut $1859-1848=11$ ani; înfrângerea imediată nu a oprit ideea reformei, iar unirea s-a realizat în alte împrejurări internaționale.

Pe lângă programele politice, revoluția a avut efecte sociale. Proclamația de la Islaz a prevăzut și dezrobirea romilor, iar documentul păstrat la Muzeul Național de Istorie arată un caz concret. Aplicarea acestor măsuri a fost însă oprită de înfrângerea revoluției. Emanciparea completă a romilor a avut loc abia în 1855–1856, prin legi adoptate în cele două principate.

Greșeli frecvente

• Greșit: Proclamația de la Islaz a fost adoptată la Blaj.
  Corect: Islaz este în Țara Românească; Blajul este locul adunării românilor transilvăneni.
• Greșit: Revoluțiile din 1848 au creat imediat România unită.
  Corect: Unirea Principatelor a urmat în 1859.
• Greșit: Aceleași măsuri au fost aplicate identic în toate provinciile.
  Corect: Programele și desfășurarea au depins de situația fiecărei regiuni.

Înainte și după