Absolutismul monarhic

Absolutismul monarhic înseamnă concentrarea unei puteri politice largi în mâinile regelui. Exemplul clasic este Ludovic al XIV-lea al Franței. El susținea ideea dreptului divin, potrivit căreia răspundea în fața lui Dumnezeu. În 1682, a mutat curtea la Versailles, devenit simbol al autorității sale. Nobilii atrași la curte depindeau de favorurile regelui și respectau o etichetă strictă. Colbert a sprijinit finanțele, manufacturile și comerțul; Louvois s-a ocupat de armată. Regele a patronat artele, dar a restrâns toleranța religioasă: în 1685 a revocat Edictul de la Nantes, iar mulți protestanți au fost persecutați sau au plecat din Franța.

În secolul al XVII-lea, în multe state europene regii au câștigat o putere tot mai mare. Pentru ca puterea lor să nu fie contestată de nobili sau de adunări, ei au creat o armată permanentă, un corp de funcționari plătiți și un sistem de impozite strâns. Conducătorii susțineau că primesc puterea de la Dumnezeu, adică dreptul divin. Acest sistem se numește absolutism.

Cel mai cunoscut rege absolut a fost Ludovic al XIV-lea al Franței (1643–1715), numit „Regele Soare”. A urcat pe tron la 4 ani, iar în timpul copilăriei lui, în anii 1648–1653, nobilii s-au răsculat în Fronda. De atunci a vrut să-i țină sub control. A început să conducă singur după moartea ministrului Mazarin, în 1661. Se spune că ar fi zis „Statul sunt eu”, dar nu există dovezi sigure că a spus aceste cuvinte. Nobilii locuiau lângă el, la Versailles, plini de privilegii, dar fără putere reală.

Ludovic a avut miniștri capabili. Colbert a promovat mercantilismul, adică ideea că statul se îmbogățește dacă exportă mai mult decât importă: a înființat manufacturi de mobilă, oglinzi și țesături de lux. Franța a avut cea mai mare armată din Europa, dar războaiele lui Ludovic au costat mult și au adus datorii.

Și alți conducători au avut o putere asemănătoare. În Rusia, țarul Petru I cel Mare (1682–1725) a reformat armata, a creat o flotă și a întemeiat, în 1703, noua capitală, Sankt Petersburg. În secolul al XVIII-lea, regi precum Frederic al II-lea al Prusiei și Iosif al II-lea al Austriei au aplicat reforme inspirate de Iluminism, dar au păstrat toată puterea; ei se numesc despoți luminați.

Absolutismul a avut limite: regele depindea de bani, de armată și de aprobarea nobilimii. În Anglia, Parlamentul a limitat puterea regelui.

Exemplu rezolvat — durata unei domnii. Cerința: calculează cât a domnit Ludovic al XIV-lea și spune ce înseamnă.

1. Domnia a început în 1643 și s-a încheiat în 1715.
2. Calculăm: 1715 − 1643 = 72 de ani.
3. Domnia lui este una dintre cele mai lungi din istoria Europei.
4. Concluzie: o domnie atât de lungă a permis consolidarea puterii, a administrației și a prestigiului regelui, dar a lăsat și datorii mari.

În copilăria lui Ludovic, Fronda a arătat că marii nobili puteau contesta monarhia. La Versailles, regele i-a ținut aproape și a făcut din accesul la persoana sa o sursă de prestigiu. Ceremoniile zilnice și simbolul soarelui au susținut imaginea puterii. Galeria Oglinzilor, grădinile proiectate de André Le Nôtre, spectacolele și muzica au transmis mesajul monarhiei atât curtenilor, cât și vizitatorilor. Puterea regală avea totuși nevoie de funcționari, bani și soldați: reorganizarea finanțelor și armatei era indispensabilă. Politica religioasă a regelui arată limitele toleranței într-o monarhie care urmărea unitatea confesională.

Puterea lui Ludovic s-a sprijinit pe un sistem: intendenții, funcționari trimiși de rege în provincii, strângeau impozitele și supravegheau justiția. Nobilimea de rang înalt era atrasă la curte, unde primea pensii și onoruri, iar nobilimea de robă, formată din funcționari, ocupa posturi în administrație. Biserica franceză, numită galicană, era controlată de rege. Prin această structură monarhia era puternică, dar costisitoare: curtea de la Versailles avea mii de oameni, iar războaiele (cu Olanda, Liga de la Augsburg, războiul pentru succesiunea Spaniei) au golit visteria.

Absolutismul nu a fost același peste tot. În Franța și în Rusia, puterea regelui sau a țarului nu avea limite instituționale clare. În Anglia, după 1688, Parlamentul a limitat monarhia. În Prusia, Frederic al II-lea a condus prin birocrație și armată. Despotismul luminat a combinat aceste forme cu reforme: toleranță religioasă, reforme juridice, școli. Împărăteasa Maria Tereza și fiul ei Iosif al II-lea au introdus în monarhia habsburgică învățământul primar obligatoriu și o reformă a statutului țăranilor.

Studiu de caz: Soliman Magnificul. Puterea concentrată în mâna unui singur conducător nu a fost doar europeană. Sultanul otoman Soliman I Magnificul (1520–1566) a condus Imperiul Otoman în perioada lui de maximă putere. Armatele lui au cucerit Belgradul (1521) și insula Rodos (1522), iar la Mohács, în 1526, l-au învins pe regele Ludovic al II-lea al Ungariei; asediul Vienei din 1529 s-a încheiat însă cu un eșec. Supușii l-au numit Kanuni, „Legiuitorul”, pentru că a adunat hotărârile sultanilor dinaintea lui într-un cod de legi unic. Marele arhitect de curte Sinan a construit pentru el complexul Süleymaniye din Istanbul (1550–1557), un monument al prestigiului sultanului. Moldova și Țara Românească erau state vasale ale Porții și plăteau tribut. Comparația cu Ludovic al XIV-lea arată un element comun, autoritatea personală a conducătorului, și o deosebire: sultanul conducea un imperiu întins pe trei continente, cu o administrație proprie, iar regele Franței un stat centralizat în jurul curții.

Filip al II-lea al Spaniei. Rege între 1556 și 1598, Filip al II-lea a condus cel mai întins imperiu al epocii: Spania, teritorii din Italia și Țările de Jos, colonii în America, iar din 1580 și Portugalia. Din 1561 a stabilit capitala la Madrid, iar lângă oraș a ridicat palatul-mănăstire El Escorial, încheiat în 1584. S-a prezentat ca apărător al catolicismului: a participat la victoria creștinilor asupra flotei otomane la Lepanto (1571), a înfruntat revolta din Țările de Jos, începută în 1568, iar flota lui, Invincibila Armadă, a fost înfrântă de englezi în 1588. Imperiul era bogat, dar războaiele au epuizat visteria, ceea ce arată limitele absolutismului.

Petru I cel Mare. În Rusia, Petru I a subordonat Biserica prin Sfântul Sinod (1721) și a introdus în 1722 Tabelul rangurilor, care lega funcțiile din stat și din armată de serviciul față de țar, nu de naștere. Astfel puterea țarului s-a sprijinit pe funcționari și ofițeri.

Exemplu rezolvat — o imagine ca mesaj. Analizăm o reprezentare a lui Ludovic al XIV-lea lângă simbolul soarelui.

1. Identificăm persoana și emblema.
2. Legăm emblema de mesajul despre autoritatea regelui.
3. Comparăm cu informația despre mutarea curții în 1682.
4. Nu deducem dintr-un portret că toate deciziile au fost luate fără miniștri.

Exemplu rezolvat — o frază celebră. Istoricii citează fraza „L'État, c'est moi” („Statul sunt eu”), atribuită lui Ludovic al XIV-lea.

1. Căutăm cea mai veche apariție a frazei: nu există în documentele epocii, ci în texte scrise mai târziu.
2. Comparăm cu o frază care i se atribuie pe patul de moarte, în 1715, în relatări ale contemporanilor: „Eu plec, dar Statul va rămâne mereu”.
3. Observăm că cele două fraze exprimă concepții diferite despre stat.
4. Concluzie: o formulă celebră nu dovedește singură concepția unui conducător; ea trebuie verificată în izvoare sigure.

Greșeli frecvente

• Greșit: Absolutismul însemna că regele nu avea nevoie de administrație.
  Corect: Miniștrii, funcționarii și armata îl ajutau să conducă.
• Greșit: Versailles era doar o locuință luxoasă.
  Corect: Era și centru politic și instrument de control al nobilimii.
• Greșit: Domnia lui Ludovic al XIV-lea a oferit libertate religioasă egală tuturor.
  Corect: Revocarea Edictului de la Nantes a restrâns-o pentru protestanți.

Înainte și după