Fascismul și nazismul

Fascismul a ajuns la guvernare în Italia în 1922, sub Benito Mussolini, după Marșul asupra Romei și numirea lui de către regele Victor Emanuel al III-lea. Nazismul a ajuns la guvernare în Germania în 1933, când Adolf Hitler a fost numit cancelar. Ambele regimuri au concentrat puterea, au reprimat opoziția și au folosit propaganda. Nazismul a pus în centrul politicii sale rasismul și antisemitismul. În câteva luni după numirea lui Hitler, drepturile civile și competiția dintre partide au fost eliminate. Legile de la Nürnberg (1935) au transformat discriminarea evreilor în norme juridice.

Fascismul italian. După Primul Război Mondial, Italia avea probleme economice și multe nemulțumiri. Fostul ziarist Benito Mussolini a întemeiat în 1919 mișcarea fascistă (numele vine de la fascio, mănunchi de nuiele, simbol al forței). Adepții lui, „cămășile negre”, atacau sindicatele și adversarii politici. În octombrie 1922, după Marșul asupra Romei, regele l-a însărcinat pe Mussolini cu formarea guvernului. Treptat, el a desființat celelalte partide și a devenit Ducele, conducătorul absolut. Mussolini a cucerit Etiopia (1935–1936).

Nazismul german. În Germania, Adolf Hitler a condus Partidul Național-Socialist. În 1923 a încercat o lovitură de stat la München, a fost închis și a scris cartea „Mein Kampf” (1925), în care expunea ideile sale: superioritatea „rasei ariene”, ura față de evrei și față de comuniști, nevoia de „spațiu vital” în est. Criza economică din 1929 a dus la milioane de șomeri, iar naziștii au promis muncă și renașterea Germaniei. Au câștigat voturi, iar la 30 ianuarie 1933 Hitler a devenit cancelar. După incendierea Reichstagului (27 februarie 1933) a suspendat libertățile, iar prin Legea împuternicirii (23 martie 1933) a primit puteri depline. Celelalte partide și sindicatele au fost desființate, iar în 1934 Hitler a devenit Führer, conducătorul.

Cum controla regimul oamenii? Prin propagandă condusă de Joseph Goebbels (radio, filme, parade), prin cenzură, prin arderea cărților nedorite (mai 1933), prin organizații obligatorii pentru tineret (Tineretul Hitlerist) și prin poliția politică, Gestapo, și SS.

Persecutarea evreilor. În 1933 au început boicotul magazinelor evreiești și excluderea din funcții. Legile de la Nürnberg (septembrie 1935) i-au declarat pe evrei cetățeni de rang inferior și au interzis căsătoriile cu „arienii”. În noaptea de 9–10 noiembrie 1938 („Noaptea de cristal”) au fost distruse sinagogi și magazine, iar mii de evrei au fost arestați. Aceste măsuri au pregătit genocidul din timpul războiului.

Exemplu rezolvat — cine a definit cine este evreu? Cerința: o lege din 1935 declară evreu pe cel cu trei sau patru bunici „evrei”. Cum erau stabiliți bunicii „evrei”?

1. Aflăm din decretul de aplicare că se număra apartenența bunicilor la o comunitate religioasă evreiască, nu o „rasă” demonstrabilă.
2. Observăm contradicția: o ideologie rasială folosea criterii religioase.
3. Notăm consecința: oameni de religie creștină au fost considerați „evrei” dacă bunicii lor aparținuseră comunității evreiești.
4. Concluzie: „rasa” din legislația nazistă era o construcție ideologică arbitrară, fără bază științifică.

Ascensiunea fascismului italian s-a sprijinit și pe legislație, nu numai pe violența cămășilor negre. Legea Acerbo (1923) acorda două treimi din locurile Camerei listei care obținea cel puțin un sfert din voturi. În alegerile din aprilie 1924, lista fascistă a câștigat într-un climat de intimidare. Deputatul socialist Giacomo Matteotti, care denunțase fraudele, a fost asasinat în iunie 1924. La 3 ianuarie 1925, Mussolini și-a asumat răspunderea politică pentru criză și a instaurat dictatura deschisă: presa a fost cenzurată, partidele desființate, iar poliția politică OVRA supraveghea opoziția. În 1929, Pactele de la Latran au reglementat relațiile statului italian cu Vaticanul.

Exemplu rezolvat — drumul spre dictatură în Italia. Cerința: ordonează evenimentele din 1923–1925 și spune ce legătură este între ele.

1. 1923: Legea Acerbo creează o majoritate parlamentară artificială pentru lista cea mai votată.
2. Aprilie 1924: alegerile se desfășoară cu violențe, iar lista fascistă obține majoritatea.
3. Iunie 1924: Matteotti, care ceruse anularea alegerilor, este ucis; opoziția părăsește Parlamentul.
4. 3 ianuarie 1925: Mussolini preia răspunderea și își consolidează dictatura.
5. Concluzie: dictatura s-a construit în etape, folosind forma legală și violența, nu printr-un singur act.

În Germania, dictatura nazistă s-a consolidat în 1933–1934. Primele lagăre de concentrare, între care Dachau, au fost deschise în 1933 pentru adversarii politici. În „Noaptea cuțitelor lungi” (30 iunie–2 iulie 1934), conducerea SA, o organizație rivală a armatei, a fost lichidată, iar după moartea președintelui Hindenburg (2 august 1934) Hitler a unit funcțiile de președinte și cancelar. Compararea celor două regimuri cere atât recunoașterea autoritarismului comun, cât și numirea specifică a politicii rasiale naziste.

Cele două regimuri au avut origini comune: resentimentul față de pacea din 1919, teama de comunism, criza economică și dorința de revanșă. Au folosit violența de stradă și cultul liderului, iar odată ajunse la putere au construit un stat în care partidul controla instituțiile. Totuși, ideologiile aveau diferențe: fascismul italian punea în centru statul și gloria națională, iar rasismul a devenit politică de stat abia în 1938, prin legile antievreiești; nazismul avea ca principiu central ierarhia rasială și a dus la exterminarea evreilor.

Hitler nu a obținut majoritatea absolută în alegerile libere: partidul nazist a avut 37,3% în iulie 1932 și 33,1% în noiembrie 1932, apoi 43,9% în martie 1933. A ajuns cancelar printr-o înțelegere cu conservatorii, care credeau că îl pot controla. Liderii democrați au fost slabi sau divizați. Exemplul arată cum o democrație poate fi distrusă din interior, prin măsuri legale folosite abuziv: Legea împuternicirii a fost votată sub presiune, după arestarea deputaților comuniști.

Propaganda nazistă folosea simboluri (zvastica, saluturi, uniforme) și întruniri uriașe, precum congresele de la Nürnberg. Presa și cultura au fost „aliniate” (Gleichschaltung). Un afiș nu este un document neutru: arată ce voia regimul să creadă oamenii, nu realitatea.

Exemplu rezolvat — alegerile din 1932–1933. Calculăm cât a pierdut și a câștigat partidul nazist.

1. Din iulie 1932 (37,3%) la noiembrie 1932 (33,1%): scădere de 4,2 puncte procentuale.
2. Din noiembrie 1932 (33,1%) la martie 1933 (43,9%): creștere de 10,8 puncte procentuale, în condițiile terorii și ale controlului guvernului.
3. Observăm că partidul nu a avut niciodată majoritate absolută în alegeri libere.
4. Concluzie: ascensiunea nu a fost o simplă expresie a voinței majorității; a contat înțelegerea cu elitele conservatoare și metodele de intimidare.

Greșeli frecvente

• Greșit: Mussolini și Hitler au ajuns la putere în același an.
  Corect: Mussolini a devenit prim-ministru în 1922, Hitler cancelar în 1933.
• Greșit: Un afiș nazist împotriva evreilor este dovadă că acuzațiile erau adevărate.
  Corect: Este propagandă antisemită și trebuie analizat critic.
• Greșit: Numirea lui Hitler în ianuarie 1933 a fost deja întreaga dictatură.
  Corect: Drepturile și instituțiile au fost eliminate prin măsuri succesive.

Înainte și după