Criza economică interbelică

Marea Criză a început în SUA în 1929 și s-a extins în lume. După o perioadă de creștere și speculații, prețurile acțiunilor au căzut la bursa din New York în octombrie 1929. Panici bancare din 1930–1931 au adâncit depresiunea. Firmele au produs și au angajat mai puțin, iar familiile au pierdut venituri și economii. În SUA, rata șomajului a ajuns la aproximativ 25% în 1933, potrivit Federal Reserve History. Președintele Franklin D. Roosevelt a lansat New Deal, cu programe de ajutor și lucrări publice. În Germania, dificultățile economice au favorizat sprijinul pentru mișcări politice extremiste; criza nu a fost singura cauză a schimbării regimului.

Care au fost cauzele? În anii 1920, economia americană a crescut mult. Fabricile produceau mai mult decât puteau cumpăra oamenii, iar agricultorii vindeau grâul tot mai ieftin. Mulți oameni au cumpărat acțiuni cu bani împrumutați, sperând să câștige repede. Prețurile acțiunilor au crescut peste valoarea reală a firmelor, ca o „bulă”.

La 24 octombrie 1929, numită „Joia neagră”, mii de investitori au vrut să vândă simultan, iar prețurile au căzut. Pe 29 octombrie 1929, „Marțea neagră”, panica a fost și mai mare. Indicele bursei Dow Jones a scăzut de la aproximativ 381 de puncte (septembrie 1929) la circa 41 (iulie 1932). Băncile și-au pierdut banii, mii de bănci au dat faliment, iar oamenii și-au pierdut economiile. Fabricile au închis sau au concediat. Șomajul a crescut: în SUA, aproximativ un sfert din forța de muncă nu avea loc de muncă în 1933. Coloane de oameni stăteau la rând pentru o masă caldă.

Criza s-a extins în lume, pentru că SUA nu mai puteau plăti sau acorda credite Europei. Statele și-au ridicat taxele vamale (în SUA, legea Smoot-Hawley din 1930) și comerțul mondial a scăzut. În Germania, în 1932 erau aproximativ 6 milioane de șomeri. Țările agricole, ca România, au suferit pentru că prețul cerealelor a scăzut mult.

Guvernele au reacționat diferit. În SUA, președintele Franklin D. Roosevelt, ales în 1932, a pornit New Deal (1933): ajutor pentru șomeri, lucrări publice (de exemplu Tennessee Valley Authority), reglementarea băncilor și, în 1935, prima lege a asigurărilor sociale. Alte state au ales alte soluții: în Germania, regimul nazist a lansat lucrări publice și înarmarea; în Marea Britanie s-a renunțat la etalonul aur (1931).

Exemplu rezolvat — cât a scăzut bursa? Cerința: indicele Dow Jones a scăzut de la 381 la 41. Cu cât la sută?

1. Calculăm diferența: 381 − 41 = 340 de puncte.
2. Raportăm la valoarea inițială: $340:381\approx 0,892$.
3. Transformăm în procent: aproximativ 89%.
4. Concluzie: bursa a pierdut aproape nouă zecimi din valoare; cine a cumpărat în vârf a pierdut aproape totul, iar economia reală a fost afectată pe termen lung.

La bursă se tranzacționează acțiuni. Când cumpărătorii cred că prețurile vor crește neîntrerupt, pot plăti sume tot mai mari, uneori cu bani împrumutați. Prăbușirea din octombrie 1929 a produs pierderi și neîncredere. Familiile au amânat cumpărături mari, firmele au redus producția și au concediat lucrători. Panica bancară a limitat creditul și a dus la falimente, transformând o scădere economică într-o depresiune lungă. Comerțul și finanțele au transmis efectele și în afara SUA.

Șomajul a însemnat lipsa venitului pentru multe familii, nu „timp liber” ales. Guvernele au reacționat diferit. În SUA, New Deal a folosit ajutor public, programe de angajare și reglementări. În Germania, șomajul și teama au sporit atractivitatea propagandei radicale. Trebuie însă evitată explicația unică: prăbușirea bursei, panica bancară, politicile economice și situațiile politice naționale au avut roluri diferite.

Exemplu rezolvat: urmărim un lanț de efecte.

1. Scad valorile acțiunilor.
2. Unii cumpărători pierd economii și reduc cheltuielile.
3. O fabrică vinde mai puțin și concediază.
4. Șomerii cumpără și mai puțin.

Concluzie: o criză financiară se poate transmite economiei reale și vieții sociale.

Economiștii deosebesc cauzele crizei (supraproducția, creditul facil, inegalitatea veniturilor, speculația) de mecanismele de transmitere: prăbușirea creditului, lanțul de falimente bancare și politicile restrictive. Multe guverne au susținut etalonul aur, ceea ce a limitat posibilitatea de a crea bani și a adâncit deflația. Țările care au părăsit mai devreme etalonul aur s-au redresat mai repede. Politicile protecționiste au redus comerțul mondial cu aproape două treimi între 1929 și 1934.

Consecințele politice au fost grave: criza a slăbit democrațiile fragile din Europa. În Germania, voturile pentru partidul nazist au crescut de la 2,6% în 1928 la 37,3% în iulie 1932; Hitler a ajuns cancelar în ianuarie 1933. În Franța și Marea Britanie, guvernele au căutat soluții moderate, iar în SUA New Deal a întărit rolul statului în economie. Statele au ales între mai multe răspunsuri: reformă democratică, autarhie sau dictatură.

Exemplu rezolvat — un grafic al șomajului. Un grafic arată șomajul în SUA: 3% în 1929, 25% în 1933, 14% în 1937.

1. Identificăm sursa: date oficiale, pentru SUA.
2. Citim tendința: creștere bruscă între 1929 și 1933, apoi scădere parțială.
3. Calculăm creșterea: de la 3% la 25% înseamnă o multiplicare de aproximativ opt ori.
4. Concluzie: criza a lovit rapid piața muncii; scăderea după 1933 poate fi legată de New Deal, dar și de alți factori (înarmarea, recuperarea economică), așa că nu atribuim un singur motiv.

Greșeli frecvente

• Greșit: Marea Criză a fost numai o zi de scădere la bursă.
  Corect: A fost o depresiune prelungită, adâncită de panici bancare și șomaj.
• Greșit: Fiecare țară a fost afectată identic.
  Corect: Interdependența a transmis criza, dar efectele și reacțiile au diferit.
• Greșit: Criza singură a creat nazismul.
  Corect: A favorizat sprijinul pentru extremism în Germania într-un context politic mai larg.

Înainte și după