Periodizarea istoriei

Periodizarea împarte trecutul în epoci, pentru a-l studia mai ușor. Epocile nu au început și nu s-au încheiat pretutindeni în același an: istoricii aleg repere, adică evenimente care marchează o schimbare mare, iar alegerea lor este o convenție. Manualele românești folosesc aceste epoci:

• Preistoria cuprinde timpul de la apariția primilor oameni până la apariția scrierii. Pentru ea folosim izvoare materiale: unelte de piatră, vase, locuințe, morminte.
• Antichitatea începe odată cu primele state și cu scrierea, în jurul anilor 3500–3000 î.Hr., în Mesopotamia și în Egipt, și se încheie în anul 476 d.Hr., când împăratul roman din Apus, Romulus Augustulus, a fost înlăturat. Din Antichitate fac parte Egiptul faraonilor, Grecia, Roma și regatul dac al lui Burebista și Decebal.
• Evul Mediu cuprinde anii 476–1453. Reperul de final este cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani, în 1453. În această epocă au apărut regatele europene, feudalismul, orașele medievale, cruciadele și statele medievale românești.
• Epoca modernă începe în 1453 sau în 1492, când Cristofor Columb a ajuns în America, și se încheie în 1918, odată cu terminarea Primului Război Mondial. Aici intră marile descoperiri geografice, Renașterea și revoluțiile.
• Epoca contemporană începe în 1918. Ea cuprinde războaiele mondiale, comunismul, Războiul Rece și globalizarea.

Pe o axă a timpului, epocile se așază în ordine, iar anii dinaintea lui Hristos se numără invers: 500 î.Hr. este mai devreme decât 100 î.Hr.

Periodizarea istoriei românilor. În clasa a VIII-a, programa începe cu periodizarea istoriei românilor. Ordinea domeniilor din programă arată etapele:

• Preistoria în spațiul românesc (epoca pietrei, epoca metalelor);
• Geto-dacii și Dacia romană, până la retragerea aureliană din 271–275 d.Hr.;
• Etnogeneza românească, prin romanizare și creștinism;
• Evul Mediu românesc, cu primele forme de organizare statală;
• Modernitatea timpurie (Brâncoveanu, Cantemir) și secolul fanariot (1711–1821);
• România modernă, de la Unirea din 1859 până în 1918;
• România secolelor XX–XXI, de la Marea Unire din 1918.

Limitele nu coincid cu cele universale: în Dacia, stăpânirea romană s-a încheiat prin retragerea aureliană, în anii 271–275, cu mult înainte de anul 476. De aceea spunem că epocile sunt unelte de studiu, nu granițe reale.

Exemplu rezolvat — așezarea unor evenimente pe epoci. Cerința: încadrează în epoci cele cinci repere date: Burebista (82–44 î.Hr.), un vas neolitic, Ștefan cel Mare (1457–1504), Unirea din 1859, aderarea României la Uniunea Europeană (2007).

1. Vasul neolitic este un obiect de lut, anterior scrierii: aparține Preistoriei.
2. Burebista a trăit înainte de 476 d.Hr. și a condus un stat: Antichitate.
3. Domnia lui Ștefan cel Mare (1457–1504) începe după 1453. După cronologia universală ar intra în epoca modernă, dar manualele de istoria românilor o încadrează în Evul Mediu românesc, care durează mai mult decât cel european.
4. Unirea din 1859 este între 1453 și 1918: epoca modernă.
5. Aderarea din 2007 este după 1918: epoca contemporană.

Concluzie: cinci repere sunt așezate pe axă în ordine: vasul, Burebista, Ștefan, Unirea, aderarea. Cazul lui Ștefan arată că limitele epocilor sunt convenții și depind de spațiul studiat.

Greșeli frecvente

• Greșit: Toate regiunile au intrat în Antichitate în același an.
  Corect: Scrierea și formele de stat au apărut în momente diferite, astfel că limitele epocilor sunt convenții de studiu.
• Greșit: „Preistoric” înseamnă că nu există dovezi.
  Corect: Există multe urme materiale, chiar dacă lipsesc izvoarele scrise ale comunității.
• Greșit: Un obiect vechi aparține sigur Evului Mediu.
  Corect: Datarea și contextul arheologic stabilesc epoca.

Înainte și după