Integrarea europeană

Integrarea europeană este apropierea instituțională dintre state prin acorduri, reguli și politici comune. După distrugerile celui de-al Doilea Război Mondial, șase state au început cooperarea în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (tratatul din 1951). Tratatele de la Roma din 1957 au creat Comunitatea Economică Europeană și Euratom. Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1993, a creat Uniunea Europeană. Extinderile din 2004 și 2007 au inclus state din Europa Centrală și de Est; România a aderat la UE în 2007.

Ideea unei Europe unite a prins contur după 1945. Francezul Jean Monnet a propus ca producția de cărbune și oțel, resurse folosite pentru arme, să fie administrată în comun. La 9 mai 1950, ministrul de externe francez Robert Schuman a prezentat acest plan în „Declarația Schuman”; de aceea 9 mai este Ziua Europei. Cărbunele și oțelul din Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg (cele șase state fondatoare) au fost puse sub o autoritate comună, încât un război între ele să devină „nu numai de neconceput, ci și imposibil din punct de vedere material”. Astfel s-a născut CECO.

La 25 martie 1957, cele șase state au semnat Tratatele de la Roma: Comunitatea Economică Europeană, o piață comună în care mărfurile circulă fără taxe vamale, și Euratom, pentru energie atomică. Comunitatea a crescut prin extinderi: în 1973 au intrat Marea Britanie, Danemarca și Irlanda; în anii 1980, Grecia (1981), Spania și Portugalia (1986); în 1995, Austria, Finlanda și Suedia. După căderea comunismului, au aderat state din Est: 10 state în 2004, România și Bulgaria în 2007, Croația în 2013. Marea Britanie a ieșit din UE în ianuarie 2020 (Brexit).

Instituțiile principale ale UE sunt: Parlamentul European (ales direct de cetățeni, din 1979), Comisia Europeană (propune legi), Consiliul Uniunii Europene (reprezentanții guvernelor) și Curtea de Justiție. În 1985–1995, Acordul Schengen a desființat controalele la frontierele interne dintre statele participante. În 1999 s-a introdus moneda euro, iar monedele și bancnotele au circulat din 2002. Cetățenii statelor membre sunt și cetățeni ai UE: pot călători, studia și lucra în alt stat membru.

Statele care vor să adere trebuie să îndeplinească criteriile de la Copenhaga (1993): democrație, stat de drept, economie de piață funcțională. România a cerut aderarea în 1995 și a devenit membră la 1 ianuarie 2007.

Exemplu rezolvat — creșterea numărului de membri. Cerința: UE a avut 15 state înainte de 2004 și 25 după. Câte state au aderat în 2004? Dar după 2007?

1. Calculăm: 25 − 15 = 10 state aderate în 2004.
2. În 2007 s-au adăugat România și Bulgaria: 25 + 2 = 27.
3. În 2013 a aderat Croația: 28; în 2020 a ieșit Marea Britanie: 27.
4. Concluzie: după Brexit, UE are 27 de state membre, deci numărul nu a crescut continuu.

Proiectul de cooperare a urmărit reducerea riscului unui nou război și dezvoltarea economică. Cele șase state fondatoare ale CECO au fost Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg. Administrarea în comun a cărbunelui și oțelului a fost un prim pas; nu era încă Uniunea Europeană de astăzi. CEE a extins cooperarea economică, iar piața unică lansată în 1993 a susținut circulația persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor. Maastricht a introdus și cetățenia UE.

Unitatea europeană înseamnă reguli și instituții împărtășite; diversitatea înseamnă păstrarea limbilor, istoriilor și instituțiilor statelor participante. UE nu este identică cu NATO: prima este o uniune politică și economică, a doua o alianță de securitate. Aderarea unei țări la UE se datează separat de aderarea ei la NATO.

Exemplu rezolvat — patru repere: o cronologie arată 1951, 1957, 1993 și 2007. (1) Legăm 1951 de CECO, primul mecanism sectorial. (2) Legăm 1957 de CEE și Euratom. (3) Legăm 1993 de intrarea în vigoare a Maastricht și crearea UE. (4) Legăm 2007 de aderarea României și Bulgariei. Dacă o sursă spune „România a creat UE în 2007”, verificarea cronologiei arată eroarea: România a intrat într-o uniune deja existentă.

Integrarea europeană s-a făcut treptat, pe sectoare economice, urmărind principiul „metodei comunitare”: instituții supranaționale (Comisia, Curtea de Justiție) alături de reprezentanții guvernelor. Statele păstrează suveranitatea, dar o împart în anumite domenii. Tratatul de la Maastricht (1992) a stabilit uniunea economică și monetară, politica externă comună și cetățenia europeană. Tratatul de la Lisabona (2007, în vigoare din 2009) a modificat funcționarea instituțiilor.

Pentru România, aderarea a adus accesul la piața unică, la fonduri structurale pentru infrastructură și agricultură și libertatea de circulație și de muncă a cetățenilor, dar și obligația de a aplica legislația europeană. Integrarea a produs și dispute: despre cât din suveranitatea statelor trebuie transferată, despre criza zonei euro din 2010, despre migrație și despre rolul statelor mici. Opinia publică este împărțită: unii văd în UE o garanție a păcii și a prosperității, alții o amenințare pentru identitatea națională. Aderarea statelor din Est a presupus negocieri pe 31 de capitole, de la agricultură la justiție.

Exemplu rezolvat — o frază din Declarația Schuman. Textul spune că solidaritatea în producție va face ca un război între Franța și Germania să fie imposibil din punct de vedere material.

1. Identificăm autorul și data: Robert Schuman, 9 mai 1950.
2. Identificăm mecanismul propus: control comun asupra cărbunelui și oțelului.
3. Legăm mecanismul de scop: eliminarea riscului de război între foști adversari.
4. Concluzie: cooperarea economică a fost folosită ca instrument de pace; originile UE sunt politice, nu numai economice.

Greșeli frecvente

• Greșit: CECO din 1951 era deja Uniunea Europeană.
  Corect: a fost un precursor sectorial; UE a fost creată prin Maastricht.
• Greșit: Tratatul de la Roma și Tratatul de la Maastricht sunt din același an.
  Corect: 1957, respectiv 1992/1993.
• Greșit: Aderarea la UE înseamnă aderarea la NATO.
  Corect: sunt organizații diferite, cu tratate și date proprii.

Înainte și după