Statele medievale europene

Franța, Anglia și Imperiul Romano-German arată trei căi de dezvoltare a puterii medievale. În Franța, Hugo Capet a devenit rege în 987; dinastia capețiană a mărit treptat domeniul regal, adică teritoriul controlat direct de rege. Filip al II-lea August a consolidat monarhia la începutul secolului al XIII-lea. În Anglia, William Cuceritorul a câștigat bătălia de la Hastings în 1066. Ancheta Domesday a înregistrat pământuri și resurse pentru conducerea regatului. În 1215, regele Ioan a acceptat Magna Carta, care a limitat folosirea arbitrară a puterii. În spațiul german, Otto I a fost încoronat împărat în 962; imperiul cuprindea mai multe principate și teritorii italiene, iar puterea împăratului depindea de conducătorii locali.

După destrămarea imperiului lui Carol cel Mare, Europa de Vest era împărțită în multe domenii conduse de nobili, iar regii aveau puțină putere. În secolele XII–XV, regii din Franța și Anglia au întărit statul: au strâns taxe, au format armate proprii și au pus judecători în numele regelui. Așa au apărut monarhiile centralizate.

Franța. Regii capețieni stăpâneau doar o zonă mică în jurul Parisului. Filip al II-lea August (1180–1223) a cucerit Normandia de la Anglia și a învins coaliția dușmanilor la Bouvines în 1214. Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226–1270) a organizat justiția regală, iar Filip al IV-lea cel Frumos a convocat în 1302 Stările Generale, o adunare cu reprezentanți ai clerului, ai nobilimii și ai orașelor.

Anglia. În 1066 normandul Wilhelm a cucerit regatul, iar în 1086 a pus să se întocmească Domesday Book, o inventariere a proprietăților din regat. Regele Ioan fără de Țară a pierdut Normandia și a crescut taxele, iar baronii s-au răsculat. În 1215 el a fost obligat să semneze Magna Carta, un document care prevedea că regele nu poate să ia măsuri împotriva baronilor fără judecată legală și nu poate crea impozite fără acordul consiliului. În 1265, Simon de Montfort a convocat o adunare cu reprezentanți ai orașelor; din ele s-a dezvoltat Parlamentul.

Imperiul Romano-German. În 962, regele german Otto I a fost încoronat împărat la Roma. Împărații au condus un teritoriu cu multe principate, în Germania și în nordul Italiei. Pentru că principii alegeau împăratul, puterea lui rămânea limitată. Prin Bula de Aur din 1356, șapte principi, numiți electori, au primit dreptul de a alege împăratul. Împărații s-au certat cu papii, ceea ce a slăbit autoritatea lor.

Exemplu rezolvat — compararea a trei state. Cerința: completează un tabel mic și spune ce arată.

1. Franța: regele mărește treptat teritoriul controlat direct.
2. Anglia: regele este limitat prin lege (Magna Carta).
3. Imperiul: împăratul depinde de principi.
4. Concluzie: trei regate medievale, trei căi diferite: întărirea regelui, limitarea regelui și puterea principilor.

În Franța, creșterea domeniului regal a sporit veniturile și influența regelui față de seniorii locali. În Anglia normandă, Domesday Book dovedește preocuparea coroanei de a ști cine deținea pământuri și cât valorau, inclusiv pentru impozitare. Magna Carta a rezultat din disputa regelui Ioan cu baronii; ea a protejat în primul rând interesele acestora și a formulat ideea că și regele este supus legii. În Imperiul Romano-German, împăratul nu conducea toate teritoriile la fel de direct: prinții și alți stăpâni locali aveau putere proprie. Comparația arată de ce „stat medieval” nu desemnează o singură formă de guvernare.

Statul medieval nu era un stat modern: avea o administrație restrânsă, iar puterea se baza pe legături personale. Regele trăia din veniturile propriilor domenii și din taxe cerute în caz de nevoie, de aceea convoca adunări pentru a obține acordul plătitorilor. De aici s-a dezvoltat reprezentarea stărilor: Parlamentul în Anglia, Stările Generale în Franța, Dieta în Imperiu.

Magna Carta nu era o carte a drepturilor omului. Clauza 39 spune că niciun om liber nu poate fi arestat sau pedepsit „decât prin judecata legală a egalilor săi sau prin legea țării”. Prin „om liber” se înțelegea o parte mică din populație, nu țăranii dependenți. Importanța ei vine din principiul că și regele trebuie să respecte legea; textul a fost reînnoit de urmașii lui Ioan și citat mai târziu în disputele dintre rege și Parlament.

În Imperiu, rivalitatea dintre dinastii și lupta cu papalitatea au favorizat puterea principilor locali și a orașelor libere. Titlul de împărat al Sfântului Imperiu Roman îl purta un rege german încoronat de papă; imperiul nu era un stat unitar, ci o federație de teritorii. Franța și Anglia s-au înfruntat în Războiul de O Sută de Ani (1337–1453), din care ambele au ieșit cu state mai bine organizate.

Exemplu rezolvat — comparăm trei izvoare.

1. Un act despre domeniul regelui francez arată extinderea controlului său direct.
2. O pagină Domesday arată inventarierea proprietăților în Anglia.
3. Magna Carta arată negocierea dintre rege și baroni.
4. Nu deducem că toate trei statele aveau instituții identice.

Exemplu rezolvat — citirea clauzei 39. Textul, în traducere prescurtată, spune: „Niciun om liber nu va fi arestat sau întemnițat decât prin judecata legală a egalilor săi.”

1. Identificăm cine acordă: regele Ioan, silit de baroni, în 1215.
2. Identificăm cine beneficiază: „omul liber”, o categorie restrânsă.
3. Identificăm principiul: regele nu poate pedepsi arbitrar.
4. Concluzie: clauza arată limitarea puterii regelui prin lege, dar nu un drept al tuturor oamenilor.

Greșeli frecvente

• Greșit: Domeniul regal cuprindea toate feudele supușilor.
  Corect: Desemna teritoriile controlate direct de rege.
• Greșit: Magna Carta a acordat imediat drepturi egale tuturor locuitorilor.
  Corect: A tratat mai ales revendicările baronilor, deși a devenit un reper juridic ulterior.
• Greșit: Împăratul Romano-German conducea fiecare principat la fel de direct.
  Corect: Conducătorii locali aveau autoritate proprie.

Înainte și după