Criza Evului Mediu târziu

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, mai multe regiuni europene au trecut prin foamete, epidemii și războaie. Aceste fenomene nu au început în aceeași zi și nu au afectat toate locurile în aceeași măsură. În Anglia, ploile prelungite și frigul au contribuit la foametea din 1315–1317. Ciuma a ajuns acolo în 1348, după ce se răspândise în alte părți ale Europei. Războiul de O Sută de Ani dintre regatele Franței și Angliei a cuprins campanii și întreruperi între 1337 și 1453. Pierderea populației a redus forța de muncă, a schimbat negocierile dintre stăpânii de pământ și lucrători și a provocat reacții ale autorităților.

Nu există o singură „cauză a crizei”. Recoltele slabe au produs lipsuri alimentare înaintea marii epidemii. Ciuma a crescut mortalitatea și a lăsat mai puțini oameni disponibili pentru cultivarea pământului, meșteșuguri și transport. Războaiele au adăugat distrugeri, taxe și insecuritate în zonele unde se purtau lupte. Pentru unii supraviețuitori, lipsa lucrătorilor a deschis posibilitatea de a cere salarii mai mari; proprietarii și statul au încercat să limiteze această schimbare. În Anglia, actele din 1349 și 1351 au urmărit să controleze salariile și mobilitatea lucrătorilor. Acest exemplu arată că o epidemie poate avea și urmări sociale și juridice, nu doar demografice.

Exemplu rezolvat. Comparăm două surse engleze: o relatare despre scăderea populației după 1348 și o lege care limitează salariile în 1351. (1) Așezăm documentele în ordine: epidemia precede legea. (2) Observăm problema comună: numărul mai mic de lucrători. (3) Formulăm legătura: cererea de muncă a crescut, iar autoritățile au încercat să împiedice creșterea salariilor. (4) Precizăm limita: cele două surse nu dovedesc că fiecare lucrător european a câștigat mai bine sau că aceeași lege a existat în toate regatele.

Cronologiile regionale sunt importante. De exemplu, sosirea ciumei în Insulele Britanice în 1348 nu este data primei apariții a bolii în întreaga Europă. Nici numele „Războiul de O Sută de Ani” nu indică o bătălie neîntreruptă de exact o sută de ani. Pentru a înțelege schimbarea, comparăm documente despre populație, muncă, fiscalitate și viață culturală, nu presupunem că întreaga societate medievală s-a prăbușit uniform.

Marea foamete din anii 1315–1317 a lovit nordul Europei, de la Anglia la Polonia: ploile continue au putrezit recolta, iar grânele s-au scumpit. Orașul Ypres, din Flandra, a pierdut în 1316 aproximativ a zecea parte din locuitori. Populația Europei crescuse mult în secolele XI–XIII și pământul nu mai putea hrăni toți oamenii, așa că a existat o vulnerabilitate demografică înainte de ciumă.

Ciuma neagră a ajuns în Europa în octombrie 1347, prin porturi ca Messina, aduse de corăbii venite de la Marea Neagră. Boala, provocată de bacteria Yersinia pestis și transmisă prin purici de șobolani, s-a răspândit rapid între 1347 și 1351. Estimările consideră că a murit între o treime și jumătate din populația europeană. Autoritățile și biserica nu cunoșteau cauza; au apărut procesiuni de penitență (flagelanții) și acuzații împotriva evreilor, uciși în pogromuri, de exemplu la Strasbourg în 1349. Ciuma s-a întors în valuri în următoarele decenii.

Într-un război de lungă durată, Războiul de O Sută de Ani, regii Angliei și Franței s-au luptat pentru tronul francez. Englezii au câștigat la Crécy (1346) și Poitiers (1356) datorită arcașilor cu arc lung; la Azincourt, în 1415, au învins din nou. Armele de foc și armatele permanente au început să schimbe războiul. Ioana d'Arc, o tânără din Domrémy, a condus armata franceză la Orléans în 1429; a fost capturată și arsă pe rug în 1431. Franța a câștigat, iar ultima bătălie, de la Castillon, a avut loc în 1453.

Criza a fost și una a bisericii: între 1378 și 1417, în Schisma Apuseană, au existat doi, apoi trei papi în același timp. Mișcări ca cea a lui Jan Hus, în Boemia, au cerut reforme.

Consecințele sociale au fost mari. Mulți țărani au murit, iar proprietarii de pământ au cerut mai multă muncă sau au încercat să oprească creșterea salariilor, ceea ce a produs răscoale: Jacquerie în Franța (1358) și răscoala condusă de Wat Tyler în Anglia (1381). Pe termen lung, șerbia a scăzut în Apus, iar țăranii au câștigat mai multă libertate. În Europa de Est, evoluția a fost diferită.

Exemplu rezolvat — calculul pierderilor. Un sat avea înainte de ciumă 300 de gospodării și, după trecerea epidemiei, au mai rămas 195. Câte la sută din gospodării au dispărut?

1. Calculăm diferența: 300 − 195 = 105 gospodării dispărute.
2. Raportăm la numărul inițial: $\frac{105}{300}=0,35$.
3. Transformăm în procent: 35%.
4. Concluzie: aproximativ o treime din gospodării au dispărut; exemplul ilustrează ordinul de mărime al pierderilor, dar fiecare regiune a avut cifre diferite, de aceea nu generalizăm de la un sat la tot continentul.

Greșeli frecvente

• Greșit: Foametea, ciuma și războiul au fost același eveniment.
  Corect: Au avut cauze și cronologii diferite, iar efectele lor s-au cumulat.
• Greșit: După epidemie au crescut automat salariile tuturor.
  Corect: Oportunitățile și restricțiile au variat; în Anglia, statul a încercat să limiteze salariile.
• Greșit: Războiul de O Sută de Ani a fost o luptă continuă timp de exact o sută de ani.
  Corect: A fost o serie de conflicte desfășurate între 1337 și 1453.

Înainte și după