Metode și dovezi

Psihologia folosește observația, experimentul și alte metode pentru a obține dovezi despre comportament. Observația descrie ceea ce se întâmplă, iar experimentul schimbă controlat o condiție pentru a testa o ipoteză. Dacă două fenomene apar împreună, corelația nu dovedește singură că unul îl produce pe celălalt. Datele au nevoie de măsurare clară și de respectarea persoanelor participante.

Într-un experiment, variabila independentă este condiția modificată, iar variabila dependentă este rezultatul urmărit. Un grup de comparație (numit și grup de control) ajută la estimarea efectului; factorii necontrolați pot oferi explicații alternative. Interviul aduce relatările persoanei, dar răspunsurile sunt influențate de felul întrebării. O concluzie bună precizează ce date o susțin și ce nu se poate deduce. O afirmație care nu poate fi testată sau refuză orice rezultat contrar nu devine explicație științifică prin simpla folosire a termenilor psihologici.

• observație: înregistrarea sistematică a conduitei fără intervenție asupra variabilei; profesorul notează frecvența participării la oră.
• experiment: metodă care modifică o variabilă și urmărește efectul; două grupe învață cu pauze diferite.
• variabilă independentă: condiția manipulată deliberat în experiment; durata pauzei este schimbată între grupe.
• variabilă dependentă: rezultatul măsurat după manipularea condiției; numărul de răspunsuri corecte este comparat.
• grup de comparație: grup folosit drept reper pentru interpretarea efectului; o grupă păstrează rutina obișnuită.
• interviu: metodă de obținere a răspunsurilor prin întrebări ghidate; elevii descriu cum au învățat.
• chestionar: set standardizat de întrebări administrat mai multor persoane; toți elevii completează aceleași itemuri.
• corelație: asociere statistică ce nu dovedește singură cauzalitate; orele de somn și notele variază împreună.
• replicare: repetarea unui studiu pentru a verifica stabilitatea rezultatului; altă clasă repetă protocolul de învățare.
• pseudoștiință: afirmație care mimează știința fără testare riguroasă; un test promite să deducă personalitatea din zodie.

Exemplu analizat: O clasă susține că pauzele ajută memoria. Formulăm ipoteza, comparăm condiții definite, măsurăm reținerea și căutăm explicații alternative. O simplă asociere între pauze și note nu demonstrează efectul pauzei; elevii pot diferi și prin somn sau pregătire.

Metode și concepte. Metodele sunt observația, experimentul, ancheta (chestionar), convorbirea (interviul), studiul de caz și testele psihologice. Într-un experiment, variabila independentă este cea manipulată de cercetător, iar variabila dependentă este cea măsurată; grupul experimental primește intervenția, grupul de control nu. Eșantionul reprezentativ permite generalizarea. Corelația arată cât de mult variază două variabile împreună (de la −1 la +1) și nu dovedește cauzalitatea: consumul de înghețată și numărul de înecuri cresc vara, dar ambele depind de temperatură. Etica cercetării cere consimțământ informat, confidențialitate, dreptul de a renunța și informarea ulterioară (debriefing). Psihologii respectă un cod deontologic al profesiei, iar participanții își dau acordul înainte de studiu.

Metode cantitative și calitative. Metodele cantitative produc date numerice, măsurabile, care se prelucrează statistic; ele răspund la întrebări de tipul „cât?” și „cât de des?”, iar rezultatele pot fi comparate și generalizate pe eșantioane mari. Sunt cantitative experimentul, chestionarul cu scale de răspuns și testele psihologice. Metodele calitative produc date nenumerice (relatări, descrieri, cuvinte) și urmăresc înțelegerea sensului pe care îl dă persoana experienței sale, adică „cum?” și „de ce?”; ele aprofundează cazuri puține. Sunt calitative interviul liber, observația participativă, studiul de caz și analiza de conținut a unor texte. Metodele se combină: chestionarul arată cât de răspândită este anxietatea dinaintea examenului (cantitativ), iar interviul cu câțiva elevi arată cum o trăiesc (calitativ).

Delimitarea psihologiei de pseudoștiințe. O pseudoștiință imită forma științei, dar nu respectă criteriile ei: afirmațiile nu pot fi testate sau infirmate (formulări vagi, valabile pentru oricine), se sprijină pe cazuri alese selectiv și pe mărturii, nu pe studii replicate, ignoră dovezile contrare și nu se corectează în timp. Karl Popper a propus drept criteriu falsificabilitatea: o ipoteză științifică exclude anumite rezultate și poate fi, deci, infirmată. Sunt pseudoștiințe astrologia (trăsăturile de personalitate nu se deduc din data nașterii), grafologia (scrisul de mână nu indică personalitatea) și frenologia (forma craniului nu indică facultățile mintale).

Exemplu 2 (experiment). Ipoteza: pauzele scurte la fiecare 25 de minute îmbunătățesc reținerea. Pași: (1) două grupe egale ca nivel; (2) variabila independentă — învățarea cu pauze (grupul experimental) versus fără pauze (grupul de control); (3) variabila dependentă — numărul de itemi reținuți a doua zi; (4) concluzia se formulează numai dacă diferența se menține pe un eșantion suficient și celelalte condiții (timp, material) au fost identice.

Greșeli frecvente

• Greșit: Metodele calitative nu sunt științifice, pentru că nu produc numere.
  Corect: interviul, studiul de caz sau observația participativă urmăresc înțelegerea sensului experienței și completează metodele cantitative.
• Greșit: O afirmație pe care niciun rezultat nu o poate contrazice este cea mai solidă.
  Corect: o afirmație care nu poate fi testată sau infirmată nu este științifică; testabilitatea separă știința de pseudoștiință.
• Greșit: Dacă două variabile se modifică împreună, una o produce pe cealaltă.
  Corect: Corelația nu dovedește cauzalitatea; pentru aceasta se folosește experimentul controlat.
• Greșit: Un studiu pe cinci persoane permite generalizarea la toți elevii.
  Corect: Generalizarea cere un eșantion suficient de mare și reprezentativ.

Înainte și după