Referința textuală

Referința textuală arată la cine sau la ce se referă un nume, un pronume ori o expresie. În „Fata babei și fata moșneagului” de Ion Creangă, „fata moșneagului”, „fata harnică” și „ea” pot numi aceeași persoană. Când intră în scenă și fata babei, pronumele „ea” singur poate deveni neclar. Atunci repetăm numele personajului sau folosim o expresie care îl identifică sigur.

O trimitere înapoi la ceva deja numit este anaforă textuală: „Fata a ajuns la cuptor. Ea l-a ajutat”. Dacă pronumele apare înaintea numelui — „Când ea a ajuns la cuptor, fata moșneagului l-a ajutat” — avem cataforă. Cuvintele „eu”, „aici” și „acum” capătă sens după cine vorbește, unde și când; această legătură cu situația se numește deixis. Când un cuvânt lipsește, dar îl putem reface ușor din context, avem elipsă.

În „Povestea lui Harap-Alb”, la întâlnirea cu Spânul și la fântână, eroul este încă fiul craiului. Scrierea „Fiul craiului l-a văzut pe Spân. El a intrat în fântână” lasă neclar cine a intrat. Rescriem „Fiul craiului a intrat în fântână”. Abia după episod Spânul îi dă numele de Harap-Alb. Dacă din text nu reiese cine face acțiunea, scrie numele, nu pronumele.

Pentru a stabili la ce se referă un cuvânt, parcurge pașii:

1. Subliniază pronumele sau expresia care te interesează.
2. Caută în stânga (și, dacă nu găsești, în dreapta) numele la care s-ar putea referi.
3. Verifică acordul în gen și număr.
4. Verifică sensul: are logică ca acel cuvânt să facă acțiunea?
5. Dacă două nume se potrivesc, referința este ambiguă: repetă numele.

Exemplu lucrat: „Fata moșneagului a ajutat cuptorul și fata babei a refuzat. Ea a primit daruri.” Cuvântul „ea” poate indica două persoane, deci referința este ambiguă. Corecție: „Fata moșneagului a primit daruri.” Verificarea arată că numele rezolvă ambiguitatea mai bine decât pronumele.

Lanțul de referință este seria de cuvinte care indică aceeași persoană: „fata moșneagului – fata harnică – ea – eroina”. Un text bun folosește mai multe forme, ca să evite repetarea, dar cu atenție ca referința să rămână clară.

Anafora textuală poate folosi și o expresie cu sens apropiat, nu numai un pronume: în comentariul despre „O scrisoare pierdută”, „scrisoarea” poate fi reluată prin „documentul”, dacă este clar că e aceeași. Anafora ca figură de stil este altceva: repetarea unui cuvânt la începutul unor versuri sau enunțuri. Într-un rezumat al piesei, „Tipătescu urmărește scrisoarea; Cațavencu, mandatul” are elipsa verbului „urmărește” în partea a doua.

Exemplu analizat — „O scrisoare pierdută”. Trahanache îl întreabă pe Pristanda: „Aici erai Ghiță?”. „Aici” indică locul unde se află vorbitorul în scena respectivă; nu are aceeași referință în orice alt dialog. Un „eu” din replica lui Trahanache îl indică pe Trahanache, nu pe autorul Caragiale. Acestea sunt cuvinte deictice. Într-o povestire cu mai mulți bărbați, pronumele „el” se verifică după acord, sens și acțiunea din scenă, nu doar după distanța până la ultimul nume.

Tipuri de referință. Anafora trimite la ce a fost spus („Fata a ajuns la cuptor. Ea l-a ajutat”). Cataforă trimite la ce urmează („Iată ce a spus ea: «vin mâine»”). Deixisul trimite la situația de comunicare („eu”, „tu”, „aici”, „acum”, „mâine”). Elipsa lasă neexprimat un cuvânt ușor de refăcut. Reluarea prin termen mai general (hiperonim) înlocuiește un cuvânt cu unul cu sens mai larg („scrisoarea… documentul”).

Reluări lexicale. Un personaj poate fi reluat prin nume, pronume, perifraze („eroul”, „tânărul”) sau expresii descriptive („cel mai mic dintre frați”). Alegerea depinde de ce se subliniază: perifraza poate adăuga o trăsătură.

Ambiguitatea. Se produce când un pronume are doi candidați la referință sau când nu există niciun candidat clar. În exemplul „Ion i-a dat cartea lui Radu pentru că el avea nevoie de ea”, „el” poate indica pe Ion sau pe Radu. Remediul este repetarea numelui sau reformularea.

Referința la persoana deictică. „Eu” indică vorbitorul, nu autorul textului, în dialog. De aceea, într-un citat, „eu” se referă la personajul care vorbește. Același cuvânt deictic își schimbă referentul când se schimbă vorbitorul: în „O scrisoare pierdută”, „Aici erai Ghiță?” (Trahanache) este urmat de „Aici, sărut mâna, coane Zahario” (Pristanda); ambii „aici” indică același loc, fiindcă personajele sunt în aceeași scenă, dar fiecare „aici” se leagă de vorbitorul lui, iar în rezumat se înlocuiește cu „acolo” sau cu numele locului.

Exemplu lucrat — lanț de referință: „Tânărul a ajuns în pădure. Eroul a găsit un izvor. El a băut apă și și-a continuat drumul.” Cuvintele „tânărul”, „eroul” și „el” indică aceeași persoană. Lanțul este clar, pentru că niciun alt personaj nu poate fi confundat cu el.

Exemplu lucrat — deixis în dialog: „— Vino aici! — Acum nu pot.” Cuvântul „aici” indică locul vorbitorului, iar „acum” indică momentul vorbirii. Dacă dialogul este citit mai târziu, cuvintele nu se mai potrivesc cu realitatea, de aceea trebuie interpretate în scena lor.

La examen, argumentezi referința prin trei verificări: acordul, sensul și distanța dintre pronume și numele posibil. Dacă una nu se potrivește, respingi candidatul.

Greșeli frecvente

• Greșit: „El” îl indică întotdeauna pe ultimul personaj masculin numit.
  Corect: Referentul se stabilește din acord și din context; dacă rămâne ambiguu, repetăm numele.
• Greșit: Anafora textuală este aceeași cu anafora poetică.
  Corect: Prima reia un referent; a doua repetă o expresie la începutul unor versuri sau enunțuri.
• Greșit: Într-un rezumat al piesei, scriu „aici” și „acum” ca și cum cititorul ar fi în scena de pe scenă.
  Corect: În rezumat, cuvintele deictice se înlocuiesc cu loc și moment precis: „în casa prefectului”, „în ziua alegerilor”.

Înainte și după