George Bacovia

George Bacovia este un poet al simbolismului românesc, cu o voce care depășește simpla imitație a simboliștilor francezi. Volumul „Plumb” (1916) adună imagini ale orașului apăsător, ale toamnei, ale ploii și ale singurătății. Au urmat „Scântei galbene” (1926) și „Cu voi...” (1930). Poezia „Plumb” prezintă un spațiu închis și o iubire lipsită de viață; repetarea cuvântului din titlu unește lumea din afară cu starea celui care vorbește.

„Plumb” are două catrene și o rimă îmbrățișată (abba), în care cuvântul din titlu încheie primul și ultimul vers. Primul catren construiește cadrul funerar: „Dormeau adânc sicriele de plumb, / Și flori de plumb și funerar veștmânt – / Stam singur în cavou... și era vânt... / Și scârțâiau coroanele de plumb.” Al doilea mută apăsarea asupra iubirii: „Dormea întors amorul meu de plumb”, iar privirea se oprește la „aripele de plumb”. Poezia a fost scrisă în 1900, iar Bacovia a citit-o în 1903 la cenaclul lui Macedonski; a intrat în volum abia în 1916.

„Lacustră” începe cu o ploaie care nu se mai oprește: „De-atâtea nopți aud plouând, / Aud materia plângând...”. Materia „plânge”, deci ploaia este personificată, iar auzul devine singura legătură cu lumea. Amenințarea vine aici din apă, nu din metalul greu din „Plumb”. „Amurg violet” a apărut la Iași, în revista „Arta” (23 februarie 1904), și a fost reluat în volumul din 1916. Versul „Amurg de toamnă violet” revine ca un refren, iar „Orașul tot e violet” întinde culoarea peste întreg spațiul.

Motive și teme. Toamna, ploaia, noaptea și orașul provincial creează un cadru apăsător. Singurătatea, moartea și iubirea pierdută sunt temele centrale. Natura nu este descrisă liniștit, ci folosită ca oglindă a stării interioare.

Culorile. Negrul, albul, galbenul și violetul apar repetat și au valoare de simbol. Albul sugerează uneori goliciune sau paloare funerară, galbenul boală sau declin (vezi titlul „Scântei galbene”), violetul amurg apăsător. Sensul se stabilește în fiecare poezie, nu dintr-un dicționar de simboluri.

Mijloace artistice. Repetiția (cuvinte sau versuri care revin), versul scurt, sonoritățile apăsătoare și imaginile concrete ale unor obiecte banale. Personificarea („materia plângând”) transformă un decor obișnuit într-un spațiu amenințător.

Eul liric. Vocea poeziei este singură, obosită, adesea speriată. În „Plumb” apare persoana I („Stam singur”), iar în alte poezii privirea se oprește asupra peisajului din care starea reiese.

Exemplu lucrat — repetiția în „Plumb”: cuvântul „plumb” apare de șase ori în opt versuri: la sicrie, la flori, la coroane, la iubire și la aripi. La final de strofă el rimează cu el însuși („plumb” – „plumb”), deci nu aduce un sunet nou, ci întoarce versul la aceeași greutate. Obiecte fără legătură între ele (flori, coroane, aripi) intră în același câmp al metalului, iar obiectul concret devine simbol al apăsării.

Exemplu lucrat — culoarea în „Amurg violet”: violetul nu descrie doar un cer de seară. Refrenul „Amurg de toamnă violet” încadrează strofele, iar „Orașul tot e violet” acoperă orașul întreg, așa că nuanța trece de la peisaj la stare: apăsare, oboseală, sfârșit. Pentru Bac, arată cum repetiția culorii construiește atmosfera, nu doar că poezia „are culoarea violet”.

Verificarea analizei: ai indicat un motiv (toamna, ploaia, noaptea), o culoare sau o repetiție, ai citat un vers, ai explicat efectul și ai legat observația de starea eului liric?

Greșeli frecvente

• Greșit: Cele două strofe din „Plumb” descriu doar obiecte dintr-un cimitir.
  Corect: A doua strofă leagă decorul de iubire și de izolarea vocii poetice.
• Greșit: „Lacustră” și „Plumb” au aceeași imagine centrală.
  Corect: Prima folosește ploaia și apa; a doua, metalul greu și spațiul funerar.
• Greșit: Bacovia folosește culorile doar ca decor, fără sens.
  Corect: Culorile revin ca semne ale unei stări, iar sensul lor se stabilește în fiecare poezie.

Înainte și după