Postmodernismul

Postmodernismul se afirmă în Occident după 1960, iar în literatura română devine vizibil prin generația ’80. El combină registrele culturii înalte cu cele populare, citează și rescrie texte, folosește parodia, fragmentul și reflecția asupra propriei scrieri, numită textualism. Mircea Cărtărescu publică „Levantul” (1990), Mircea Nedelciu „Aventuri într-o curte interioară” (1979), iar Gheorghe Crăciun „Acte originale / copii legalizate” (1982).

Trăsăturile postmodernismului

• Intertextualitatea: textul se leagă de alte texte prin citat, aluzie, parodie sau pastișă; nu este simpla prezență a unui citat, ci relația construită cu alte opere.
• Parodia imită un model cu efect comic sau critic; pastișa imită un stil fără intenție ironică.
• Metatextul (autoreferențialitatea): textul vorbește despre propria scriere.
• Fragmentarismul: structura este discontinuă, cu mai multe voci și planuri.
• Ironia și jocul cu convențiile.
• Hibridizarea: amestecul registrelor înalte și populare, al genurilor și al limbajelor.

Postmodernismul românesc. Se manifestă prin generația ’80, numită și optzecism, cu poeți și prozatori care introduc cotidianul, ironia și experimentul. Cărtărescu, Nedelciu și Crăciun sunt autori reprezentativi; programa de liceu include și generațiile ’90 și 2000 și recomandă studiul teoretic „Postmodernismul românesc” al lui Cărtărescu. Textualismul acordă atenție procesului scrierii: povestirea își arată procedeul de construire, iar cititorul urmărește atât întâmplarea, cât și felul în care este relatată.

Original și copie. Prozatorii optzeciști introduc în text documente, scrisori sau procese-verbale și pun la îndoială granița dintre ficțiune și realitate. Titlul lui Crăciun, „Acte originale / copii legalizate”, sugerează chiar această joacă între original și copie.

Cititorul. Postmodernismul cere un cititor activ, care recunoaște aluziile și reconstituie sensul din fragmente. Fără cunoașterea textelor-sursă, o parte din efect se pierde, iar amestecul registrelor obligă la recunoașterea surselor și a diferențelor dintre ele.

Diferența față de modernism. Modernismul caută un limbaj nou pentru a exprima o viziune. Postmodernismul își dă seama că orice limbaj este deja folosit și îl reia, îl parodiază sau îl combină.

Exemplu lucrat — „Levantul” (1990): poemul lui Cărtărescu are douăsprezece cânturi și îi urmărește pe aventurierii munteni care, la începutul secolului al XIX-lea, se întorc în țară ca să răstoarne un asupritor. Comentariul urmează cei trei indici.

1. Intertextul: poemul reia limbaje poetice românești mai vechi, între care cele ale lui Bolintineanu, Cantemir și Eminescu, și are forma unei epopei, deci se leagă de tradiția epică.
2. Procedeul: imitarea acestor modele cu intenție ironică este parodie; dacă ar fi redat doar atmosfera lor, fără ironie, ar fi pastișă.
3. Efectul: cititorul urmărește acțiunea, dar observă și schimbarea modelelor literare, iar tema orientală din titlu devine jocul cu influențele care au format literatura română.

Concluzie: „Levantul” este postmodern prin intertext, parodie și hibridizare, nu prin decorul oriental.

Exemplu lucrat — fragment compus pentru lecție: „A fost odată ca-n povești, dar povestea asta o scriu eu, cu stiloul în mână și cu îndoiala în gând.” (fragmentul este inventat pentru exercițiu, doar prima jumătate aparține lui Eminescu)

1. Intertextul: „A fost odată ca-n povești” este începutul din „Luceafărul” (Wikisource), reluat ca citat recognoscibil.
2. Metatextul: „povestea asta o scriu eu” face ca textul să vorbească despre propria scriere; cititorul urmărește atât povestea, cât și faptul că ea se construiește sub ochii lui.
3. Ironia: patosul romantic al deschiderii este întrerupt de „îndoiala în gând”, deci modelul este parodiat, nu doar imitat.

Concluzie: fragmentul îmbină intertext, metatext și ironie, trei trăsături postmoderne.

Pentru un comentariu, cauți trei indici: intertextul (cu ce text se leagă), procedeul (parodie, pastișă, metatext) și efectul asupra cititorului.

Greșeli frecvente

• Greșit: Intertextualitatea înseamnă simpla prezență a unui citat.
  Corect: Ea înseamnă relația construită dintre textul nou și textul-sursă.
• Greșit: Parodia este doar batjocură.
  Corect: Ea imită recognoscibil un model și îl transformă.
• Greșit: Postmodernismul înseamnă absența oricărui sens în text.
  Corect: Sensul se construiește prin relația cu alte texte și prin joc, dar cititorul îl poate reconstitui.

Înainte și după