Micul prinț, de Antoine de Saint-Exupéry: rezumat

Rezumatul pe scurt

Un aviator, rămas în deșertul Sahara după o pană, întâlnește un băiețel blond care îi cere să-i deseneze o oaie. Băiatul vine de pe un asteroid foarte mic, unde are trei vulcani și o floare mândră de care a avut grijă. După o neînțelegere cu floarea a plecat și a vizitat șase planete, locuite de un rege, un om vanitos, un bețiv, un om de afaceri, un aprinzător de felinare și un geograf. Geograful îl trimite pe Pământ. Aici, vulpea îl învață ce înseamnă a îmblânzi și că esențialul nu se vede cu ochii. În a opta zi, aviatorul și prințul găsesc o fântână. Peste o zi, prințul se lasă mușcat de un șarpe galben și se întoarce pe planeta lui, iar aviatorul rămâne cu stelele care par să râdă.

Tema, personajele și comentariul sunt în lecția „Textul narativ”.

Rezumatul pe capitole

Capitolul I

Naratorul povestește că, la șase ani, a văzut într-o carte despre pădurea virgină un șarpe boa care înghite o fiară și a desenat un boa care digeră un elefant. Adulții au văzut doar o pălărie și l-au sfătuit să lase desenele. Ca să-i convingă, a desenat și interiorul șarpelui, dar degeaba. A renunțat la pictură și a devenit pilot. Când întâlnea un adult, îi arăta întâi primul desen, ca test, iar răspunsul era mereu că e o pălărie, așa că vorbea despre bridge, golf și politică.

Capitolul II

Cu șase ani în urmă, naratorul a avut o pană în deșertul Sahara, singur, departe de orice așezare și cu apă pentru opt zile. În zori l-a trezit o voce mică, care îi cerea să deseneze o oaie. Naratorul a văzut un băiețel neobișnuit. Nu știa să deseneze decât un boa, așa că i-a dat boa închis, dar băiatul a vrut o oaie, nu un elefant în șarpe. Au urmat mai multe încercări respinse, iar în cele din urmă naratorul a desenat o ladă și a spus că oaia e înăuntru. Băiatul s-a declarat mulțumit.

Capitolul III

Naratorul află încet de unde vine băiatul, pentru că acesta pune întrebări, dar nu răspunde la ale altora. Când vede avionul, întreabă ce este. Află că omul a căzut din cer și râde, apoi trage concluzia că și naratorul vine de pe o planetă. Prințul își scoate oaia din buzunar și se bucură că lada îi va fi casă pe timpul nopții.

Capitolul IV

Naratorul află că planeta prințului e abia mai mare decât o casă și crede că este asteroidul B 612, văzut o singură dată, în 1909, de un astronom turc. Acesta nu a fost crezut din cauza hainelor lui, dar în 1920, îmbrăcat european, a fost ascultat. Naratorul explică de ce dă cifre: adulții iubesc numerele și, despre un prieten, întreabă câți ani are și cât câștigă tatăl lui, nu ce voce are. El povestește ca să nu-și uite prietenul, care a plecat cu oaia de șase ani.

Capitolul V

Prințul întreabă dacă oile mănâncă arbuști, deci și baobabi. Pe planeta lui există semințe bune și rele, iar baobabii lăsați să crească își sparg planeta cu rădăcinile. De aceea prințul își face în fiecare zi toaleta planetei, smulgând mugurii de baobab. El povestește despre un leneș care a neglijat trei arbuști. Naratorul desenează planeta cu baobabi, ca avertisment pentru copii, fiindcă pericolul e puțin cunoscut.

Capitolul VI

Naratorul înțelege treptat viața melancolică a prințului, a cărui singură distracție erau apusurile de soare. Pe planeta lui el le poate privi mutând scaunul câțiva pași. În a patra zi îi spune naratorului că iubește apusurile și că într-o zi a văzut soarele apunând de patruzeci și trei de ori. Adaugă că, atunci când ești foarte trist, îți plac apusurile.

Capitolul VII

În a cincea zi, în timp ce repară motorul, naratorul află că prințul se teme să nu mănânce oaia floarea cu ghimpi. Răspunde la întâmplare că ghimpii nu servesc la nimic și sunt doar răutatea florilor. Prințul se supără și vorbește despre un domn stacojiu, care nu a mirosit niciodată o floare și nu a iubit pe nimeni, ci doar face adunări. Spune că o floare unică în lume, pe care o oaie o poate mânca, contează. Plânge, iar naratorul își lasă uneltele și îl consolează.

Capitolul VIII

Prințul povestește despre floarea lui. Pe planetă fuseseră mereu flori simple, dar aceasta a încolțit dintr-o sămânță venită de nu se știe unde. S-a pregătit zile întregi să fie frumoasă și s-a arătat la răsăritul soarelui. Era mândră și pretențioasă: cerea apă, vorbea despre ghimpii și tigrii ei, voia paravan împotriva curenților și clopot de sticlă seara. Prințul a început să se îndoiască de ea și a suferit. Acum crede că ar fi trebuit s-o judece după fapte, nu după vorbe, și că era prea tânăr ca s-o iubească.

Capitolul IX

Prințul pleacă, folosind, după părerea naratorului, o migrație de păsări sălbatice. Înainte de plecare își pune planeta în ordine: curăță cei doi vulcani activi, cu care își încălzește micul dejun, și vulcanul stins, apoi smulge ultimii muguri de baobab. Își ia rămas bun de la floare. Ea, tăcută la început, recunoaște că a fost proastă, spune că îl iubește și că nu mai vrea clopotul. Îl îndeamnă să fie fericit și să plece, fiindcă nu vrea să-l vadă plângând.

Capitolul X

Prințul vizitează asteroizii cu numerele 325–330. Pe primul trăiește un rege, în purpură și hermină, care se crede monarh absolut și se bucură că are un supus. Dă doar ordine rezonabile, ca să fie ascultat. Îi făgăduiește prințului un apus de soare când condițiile vor fi bune. Îl face ministru al justiției, deși nu e nimeni de judecat, și îl îndeamnă să se judece pe sine, ceea ce e mai greu. Apoi îl numește ambasador. Prințul pleacă gândind că adulții sunt foarte ciudați.

Capitolul XI

Pe a doua planetă locuiește un om vanitos, pentru care toți ceilalți sunt admiratori. Poartă o pălărie ciudată, pe care o ridică la aplauze, deși nu trece nimeni pe acolo. Prințul aplaudă, iar vanitosul își ridică pălăria. După cinci minute prințul se plictisește. Vanitosul vrea să fie admirat ca cel mai frumos, mai bine îmbrăcat, mai bogat și mai inteligent om de pe planetă, deși este singur pe ea. Prințul spune că îl admiră, ridică din umeri și pleacă, găsind adulții tot mai bizari.

Capitolul XII

Următoarea planetă este locuită de un bețiv. Vizita e foarte scurtă, dar îl lasă pe prinț într-o mare melancolie. Bețivul stă în tăcere în fața unei colecții de sticle goale și a alteia de sticle pline. Spune că bea ca să uite. Când prințul îl întreabă ce vrea să uite, îi răspunde că vrea să uite rușinea. La întrebarea de ce se rușinează, bețivul spune că se rușinează că bea, apoi se închide în tăcere. Prințul pleacă nedumerit.

Capitolul XIII

Pe a patra planetă trăiește un om de afaceri, atât de ocupat să numere, încât abia ridică ochii. Spune că stăpânește stelele, fiindcă s-a gândit primul la ele, peste cinci sute de milioane. Le pune în bancă, adică scrie numărul lor pe o hârtie. Prințul îi răspunde că el are o floare și trei vulcani pe care îi îngrijește și care profită de asta, pe când stelele nu profită de nimic. Omul nu are ce să-i răspundă.

Capitolul XIV

A cincea planetă e cea mai mică: are doar un felinar și un aprinzător de felinare. Planeta se învârte acum o dată pe minut, dar consemnul, să stingă felinarul seara și să-l aprindă dimineața, a rămas neschimbat, așa că omul aprinde și stinge fără răgaz. Prințul îi sugerează să meargă încet, ca să rămână mereu la soare, dar aprinzătorul preferă să doarmă. Prințul îl socotește singurul care nu i se pare ridicol, pentru că se ocupă de altceva decât de el însuși. Planeta e prea mică pentru doi.

Capitolul XV

A șasea planetă e de zece ori mai mare și e locuită de un geograf bătrân, care scrie cărți groase, dar nu a văzut niciodată nimic. El nu este explorator: îl primește pe explorator și îi verifică moralitatea și dovezile. Nu notează florile, pentru că sunt efemere, adică amenințate cu dispariția apropiată. Prințul află astfel că floarea lui poate dispărea și simte pentru prima dată regretul de a o fi lăsat singură. Geograful îi recomandă să viziteze Pământul.

Capitolul XVI

A șaptea planetă este Pământul, care nu e una oarecare. Naratorul dă cifre: o sută unsprezece regi, șapte mii de geografi, nouă sute de mii de oameni de afaceri, șapte milioane și jumătate de bețivi, trei sute unsprezece milioane de vanitoși, adică aproximativ două miliarde de adulți. Înainte de invenția electricității, pe cele șase continente era nevoie de o armată de peste patru sute șaizeci de mii de aprinzători de felinare, ale căror mișcări se succedau ca într-un balet de operă.

Capitolul XVII

Naratorul mărturisește că a exagerat cu aprinzătorii: oamenii ocupă puțin loc și ar încăpea toți pe o insulă din Pacific. Prințul ajunge în deșert, în Africa, și nu vede pe nimeni. Întâlnește un șarpe, care îi spune că și printre oameni se poate fi singur. Șarpele spune că poate trimite pe cineva înapoi în pământul din care a ieșit și îi cere prințului, care vine de pe o stea, să-l cheme într-o zi, dacă îi va fi dor de planeta lui. Vorbește în enigme și le rezolvă pe toate.

Capitolul XVIII

Traversând deșertul, prințul întâlnește o singură floare, cu trei petale, o floare de nimic. El o întreabă unde sunt oamenii. Floarea spune că a văzut cândva trecând o caravană, cu ani în urmă, și crede că oamenii sunt cam șase sau șapte, dar că nu se știe niciodată unde să-i găsești, fiindcă îi poartă vântul. Le lipsesc rădăcinile, iar asta îi încurcă foarte mult. Prințul își ia rămas bun și pleacă mai departe.

Capitolul XIX

Prințul urcă pe un munte înalt. Singurii munți pe care îi cunoscuse erau cei trei vulcani de pe planeta lui, care îi veneau până la genunchi, iar vulcanul stins îi servea de taburet. Speră să vadă de sus toată planeta și toți oamenii, dar vede doar vârfuri ascuțite de stâncă. Strigă să-i fie cineva prieten, pentru că e singur, iar ecoul îi repetă cuvintele. Prințul gândește că oamenii nu au imaginație și repetă ce li se spune, pe când floarea lui vorbea întotdeauna prima.

Capitolul XX

După un drum lung prin nisip, stânci și zăpadă, prințul găsește un drum, care duce la oameni. Ajunge într-o grădină cu cinci mii de trandafiri, toți asemănători florii lui. Se simte foarte nefericit, pentru că floarea îi spusese că este unică în univers. Își dă seama că nu e un prinț bogat, ci stăpânește o floare obișnuită și trei vulcani care îi vin până la genunchi. Se întinde în iarbă și plânge.

Capitolul XXI

Apare vulpea, care îi explică ce înseamnă a îmblânzi: a crea legături, după care fiecare devine unic pentru celălalt. Vulpea cere să fie îmblânzită, spune că aurul grâului îi va aminti de părul prințului și că sunt necesare ritualuri, de pildă venirea la aceeași oră. Prințul o îmblânzește. La despărțire, vulpea îl trimite să revadă trandafirii. Prințul le spune că sunt frumoși, dar goi, pentru că nu au fost îmblânziți, iar floarea lui e mai importantă decât toate, pentru că a udat-o și a ocrotit-o. Vulpea îi dă secretul ei: esențialul este invizibil ochilor, iar omul este răspunzător pentru ceea ce a îmblânzit.

Capitolul XXII

Prințul întâlnește un acar, care sortează călătorii în pachete de câte o mie și trimite trenurile când spre dreapta, când spre stânga. Rapidele luminate trec cu zgomot de tunet. Acarul spune că nici omul de la locomotivă nu știe ce caută pasagerii și că oamenii nu sunt niciodată mulțumiți unde se află. Adaugă că pasagerii dorm sau căscă, iar numai copiii își lipesc nasul de geam. Prințul spune că doar copiii știu ce caută și că pierd timp pentru o păpușă de cârpe, care devine foarte importantă.

Capitolul XXIII

Prințul întâlnește un negustor de pastile perfecționate, care potolesc setea. Se înghite una pe săptămână și nu mai ai nevoie să bei. Negustorul spune că e o mare economie de timp, pentru că experții au calculat că se câștigă cincizeci și trei de minute pe săptămână. Prințul îl întreabă ce se face cu acest timp și primește răspunsul că fiecare face ce vrea. Pentru sine, prințul își spune că, având cincizeci și trei de minute de cheltuit, ar merge încet spre o fântână.

Capitolul XXIV

Este a opta zi de la pana naratorului, care a băut ultima picătură de apă. Prințul vorbește despre vulpe și spune că e bine să ai un prieten, chiar dacă mori, iar naratorul înțelege că el nu cunoaște pericolul. Prințul spune că și lui îi e sete și că apa poate fi bună și pentru inimă. Pornesc pe jos, noaptea, în căutarea unei fântâni. Prințul spune că stelele sunt frumoase din cauza unei flori care nu se vede și că deșertul este frumos pentru că ascunde un puț. Naratorul îl duce în brațe adormit și găsește fântâna în zori.

Capitolul XXV

Fântâna seamănă cu una de sat, cu scripete, găleată și funie. Prințul trage apa, iar naratorul îi dă să bea, iar apa e un dar. Prințul spune că oamenii cultivă cinci mii de trandafiri într-o grădină și nu găsesc ce caută, deși ar putea găsi într-o singură floare sau într-un pic de apă; ochii sunt orbi, trebuie să cauți cu inima. Îi cere naratorului să-și țină promisiunea cu botnicul pentru oaie, iar naratorul îl desenează. Prințul spune că a doua zi se împlinește un an de când a căzut pe Pământ, aproape de acest loc, și îl trimite pe narator să repare avionul și să revină seara.

Capitolul XXVI

A doua seară, naratorul își vede prietenul pe un zid vechi din piatră, vorbind cu cineva: stabilesc locul și ceasul, iar prințul întreabă dacă veninul e bun și dacă nu va suferi mult. Naratorul vede un șarpe galben și îl prinde pe prinț în brațe. Prințul spune că se întoarce azi acasă, mult mai departe și mai greu. Îi face un dar: când naratorul va privi noaptea cerul, va râde una dintre stele, pentru că prințul va locui într-una. Îl roagă să nu vină la plecare: va părea că moare, dar trupul e doar o coajă veche. Apare un fulger galben lângă gleznă, iar prințul cade încet, fără zgomot, pe nisip.

Capitolul XXVII

Au trecut șase ani. Camarazii naratorului sunt bucuroși să-l vadă viu. El se consolează încet, pentru că știe că prințul s-a întors pe planeta lui: în zori nu i-a mai găsit trupul. Noaptea ascultă stelele ca pe cinci sute de milioane de clopoței. Își dă seama că la botnicul desenat pentru prinț a uitat să adauge cureaua, deci oaia ar fi putut mânca floarea, și se întreabă ce s-a întâmplat. Îi roagă pe cititori ca, dacă ajung în deșert, să aștepte sub stea; dacă apare un copil blond care râde și nu răspunde la întrebări, să-i scrie repede că prințul s-a întors.

Personajele

• Aviatorul (naratorul) — pilotul rămas în deșert, care povestește totul și îi desenează prințului oaia, lada și botnicul.
• Micul prinț — băiețelul blond de pe asteroidul B 612, care pune întrebări și nu răspunde la ale altora.
• Floarea (trandafirul) — floarea mândră de pe planeta prințului, de care el se desparte, dar la care se gândește mereu.
• Regele — locuitorul primului asteroid, care se bucură să aibă un supus.
• Omul vanitos — locuitorul celui de-al doilea asteroid, care își dorește doar admirație.
• Bețivul — cel care bea ca să uite că îi este rușine că bea.
• Omul de afaceri — cel care numără stelele și crede că le stăpânește.
• Aprinzătorul de felinare — cel care aprinde și stinge felinarul fără răgaz, pe cea mai mică planetă.
• Geograful — bătrânul care scrie cărți, dar nu a văzut nimic, și care îl trimite pe prinț pe Pământ.
• Șarpele galben — cel care îl întâmpină pe prinț în deșert și, la sfârșit, îl mușcă.
• Vulpea — cea care îl învață pe prinț ce înseamnă a îmblânzi.
• Acarul și negustorul de pastile — două personaje întâlnite pe Pământ, care vorbesc despre graba oamenilor.

Întrebări frecvente