Alfabetul, pronunțarea și accentul

Alfabetul latin clasic folosește literele A B C D E F G H I K L M N O P Q R S T V X Y Z; literele J, U și W nu apar ca litere distincte în scrierea clasică. În edițiile școlare, u și v sunt adesea separate pentru ușurarea citirii. Vocalele pot fi lungi sau scurte; cantitatea vocalei influențează accentul. Diftongii obișnuiți sunt ae, au și oe. În pronunțarea clasică, c se citește [k] în toate pozițiile, iar v consonantic se apropie de [w]; pronunțarea tradițională școlară poate diferi.

Cuvântul latin se desparte în silabe după structura sa. La cuvintele de două silabe, accentul cade pe prima. La cele de trei sau mai multe silabe, accentul cade pe penultima dacă aceasta este lungă; dacă penultima este scurtă, cade pe antepenultima. Penultima este lungă când are vocală lungă sau diftong ori când se închide prin consoană, potrivit regulilor de silabisire. Cantitatea nu se deduce sigur doar din ortografia fără semne: dicționarul poate marca ā, ē etc.

Despărțirea în silabe. Fiecare silabă are o vocală sau un diftong. O consoană dintre două vocale trece la silaba următoare (a-mo, vi-a); două consoane se despart (ter-ra, an-nus); grupul format dintr-o consoană oclusivă și l sau r (tr, cr, gr, pl, br) rămâne împreună în silaba următoare (pa-tris, in-te-grum); qu se socotește o singură consoană (a-qua).

Cantitatea silabei. Silaba este lungă prin natură când are vocală lungă sau diftong (cae-lum, nau-ta, foe-dus) și lungă prin poziție când o vocală scurtă este urmată de două consoane sau de x ori z (ter-ra, ar-ma). Grupul oclusivă + l sau r nu face obligatoriu lungă silaba cu vocală scurtă care îl precedă; în vers, o asemenea silabă poate fi scurtă sau lungă. Vocalele lungi se notează cu macron (ā, ē, ī, ō, ū) în dicționare și în edițiile școlare. Enclitica -que atrage accentul pe silaba dinaintea ei: virúmque, populúsque.

Cele două pronunțări. Programa lasă profesorului alegerea între pronunțarea restituta și cea tradițională. În pronunțarea restituta, c se citește [k] în orice poziție (Cicero [kikero]), g rămâne [g] (gens), v se citește [w] (vīvō), ae se citește [ai] și oe [oi], iar qu se citește [kw] (aqua). În pronunțarea tradițională românească, c și g înaintea lui e, i, ae, oe se citesc ca în română (Cicero [cicero] cu c ca în „ceas”), ae și oe se citesc [e], iar grupul ti urmat de vocală se citește [ți] (natio).

Exemplu lucrat 1. În cuvântul amīcus, silabele sunt a-mī-cus. Penultima mī are ī lung, deci accentul cade pe mī: amīcus. În dominus, do-mi-nus, penultima mi este scurtă, deci accentul cade pe do: dominus.

Exemplu lucrat 2: accentul în gladiātor.

1. Despărțim în silabe: gla-di-ā-tor.
2. Penultima silabă este ā, cu vocală lungă.
3. Penultima este lungă, deci accentul cade pe ea: gladiā́tor.

Exemplu lucrat 3: trei cuvinte, trei situații. În Rōmānus (Rō-mā-nus) penultima are ā lung, deci accentul cade pe ea: Romā́nus. În puella (pu-el-la) penultima, el, are vocală scurtă urmată de două consoane, deci este lungă prin poziție: puélla. În hominem (ho-mi-nem) penultima, mi, are vocală scurtă și nu este închisă de consoane, deci accentul urcă pe antepenultima: hóminem. Aceste cuvinte de trei silabe ilustrează cele două poziții posibile ale accentului: penultima sau antepenultima, după cantitatea penultimei.

Greșeli frecvente

• Greșit: În latină c se pronunță clasic [č] înainte de e și i.
  Corect: în pronunțarea clasică c rămâne [k].
• Greșit: Toate cuvintele cu trei silabe au accentul pe penultima.
  Corect: cantitatea penultimei hotărăște între penultima și antepenultima.
• Greșit: U și V sunt două litere distincte în toate inscripțiile clasice.
  Corect: scrierea clasică folosea V pentru ambele valori.

Înainte și după