Pacea de după Primul Război Mondial

După armistițiul din 1918, învingătorii au negociat la Conferința de Pace de la Paris (1919). Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919, i-a impus pierderi teritoriale, restricții militare și reparații. Alte tratate au fost încheiate cu Austria la Saint-Germain, Bulgaria la Neuilly și Ungaria la Trianon (1920). Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat; pe hartă au apărut sau au reapărut Cehoslovacia, Polonia și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Pacea a prevăzut Societatea Națiunilor, organizație pentru cooperare și prevenirea războaielor. Noile frontiere au lăsat totuși tensiuni și minorități în multe state.

Conferința a început în ianuarie 1919, la Paris, cu delegați din peste 30 de state. Învinșii nu au fost invitați să negocieze. Deciziile principale au fost luate de „Cei Patru Mari”: președintele american Woodrow Wilson, primul ministru francez Georges Clemenceau, britanicul David Lloyd George și italianul Vittorio Orlando. Wilson a propus „cele 14 puncte”, prin care cerea, între altele, dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta și crearea unei organizații internaționale. Clemenceau voia garanții de securitate pentru Franța, care suferise cele mai mari distrugeri.

Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919) a stabilit pentru Germania: restituirea Alsaciei și Lorenei către Franța, cedarea unor teritorii către Polonia (inclusiv „coridorul” spre Marea Baltică), pierderea coloniilor, limitarea armatei la 100 000 de soldați, fără avioane și submarine, și plata de reparații de război. Articolul 231 punea vina războiului pe Germania. Germanii au primit tratatul ca pe un „dictat” nedrept.

Celelalte învinse au semnat tratate separate: Austria la Saint-Germain (1919), Bulgaria la Neuilly (1919), Ungaria la Trianon (1920), Turcia la Sèvres (1920), înlocuit în 1923 de tratatul de la Lausanne. Austro-Ungaria a dispărut, iar în locul ei au apărut Austria, Ungaria, Cehoslovacia, iar Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România. S-au format sau s-au refăcut Polonia, Iugoslavia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania.

Pacea a creat Societatea Națiunilor, cu sediul la Geneva (1920), prima organizație care voia să prevină războaiele prin negociere și prin sancțiuni. Ea avea însă slăbiciuni: SUA nu au intrat în ea, pentru că Senatul american nu a ratificat tratatul, iar Germania și URSS au fost primite mai târziu.

Exemplu rezolvat — cine a semnat ce? Cerința: potrivește fiecare țară cu tratatul ei.

1. Germania – Versailles (28 iunie 1919).
2. Austria – Saint-Germain (septembrie 1919); Bulgaria – Neuilly (noiembrie 1919).
3. Ungaria – Trianon (4 iunie 1920); Turcia – Sèvres (1920), apoi Lausanne (1923).
4. Concluzie: fiecare stat învins a semnat un tratat separat, cu condiții proprii; „Versailles” nu e numele tuturor.

La Paris, deciziile principale au fost influențate de conducătorii Franței, Marii Britanii, SUA și Italiei. Președintele american Woodrow Wilson a susținut un cadru de securitate colectivă; pactul Societății Națiunilor a intrat în prima parte a tratatului cu Germania. Tratatul de la Versailles a limitat armata germană, a prevăzut reparații și a schimbat controlul asupra unor teritorii europene și coloniale. Tratatele cu celelalte state învinse au avut condiții distincte, motiv pentru care nu le numim pe toate „Versailles”.

Noua hartă a reflectat prăbușirea imperiilor și aspirațiile naționale, dar nu a putut trasa granițe care să separe fiecare comunitate. De aceea, existența statelor noi nu a eliminat disputele teritoriale sau problema minorităților. Societatea Națiunilor a oferit un loc de negociere între state, însă pacea de după 1918 a rămas fragilă. Armistițiul este actul prin care se opresc luptele; tratatul de pace stabilește obligațiile politice și juridice ulterioare.

Exemplu rezolvat: comparăm două hărți ale Europei, 1914 și 1920.

1. Identificăm Austro-Ungaria în prima.
2. Observăm Austria și Ungaria separate, plus Cehoslovacia în a doua.
3. Legăm schimbările de tratatele de pace, fără a presupune că fiecare nouă frontieră a fost lipsită de dispute.

Deciziile au fost dictate de interese diferite. Wilson urmărea o ordine bazată pe autodeterminare și securitate colectivă; Clemenceau și Lloyd George, sub presiunea opiniei publice, au cerut pedepsirea Germaniei. Cuantumul reparațiilor a fost stabilit în 1921 la 132 de miliarde de mărci-aur, o sumă pe care Germania o considera imposibil de plătit. Economistul John Maynard Keynes a criticat tratatul în cartea „Consecințele economice ale păcii” (1919), iar mulți germani au văzut în el cauza dificultăților din anii următori; naționaliștii au folosit resentimentul împotriva Republicii de la Weimar.

Principiul autodeterminării nu a fost aplicat consecvent: s-a aplicat în favoarea noilor state aliate, dar nu a permis, de pildă, plebiscitul pentru unirea Austriei cu Germania. Noile frontiere au lăsat milioane de oameni în afara statelor lor, ca minoritățile germane din Cehoslovacia sau cele maghiare din România, Cehoslovacia și Iugoslavia. De aceea tratatele includeau clauze privind protecția minorităților, supravegheate de Societatea Națiunilor.

Exemplu rezolvat — articolul 231. Textul tratatului spune, în rezumat, că Germania și aliații ei sunt responsabili pentru toate pierderile și daunele aliaților provocate de războiul „impus” de agresiunea lor.

1. Notăm cine a scris și în ce scop: puterile învingătoare, pentru a justifica reparațiile.
2. Observăm formularea: „responsabilitate” pentru daune, nu o dezbatere despre cauzele războiului.
3. Observăm cum a fost primit: în Germania, ca declarație de vină morală.
4. Concluzie: articolul avea scop juridic, dar a fost perceput ca umilire, ceea ce a alimentat naționalismul german.

Greșeli frecvente

• Greșit: Tratatul de la Versailles a fost armistițiul din 1918.
  Corect: Versailles a fost un tratat din 1919; armistițiul a oprit luptele în 1918.
• Greșit: Germania, Austria, Ungaria și Bulgaria au semnat același tratat.
  Corect: Au existat tratate distincte.
• Greșit: Noua hartă a rezolvat definitiv toate problemele naționale.
  Corect: Au rămas minorități și revendicări teritoriale.

Înainte și după