Cooperare și conflicte contemporane

Conflictul apare când actori politici sau sociali au revendicări incompatibile și le urmăresc prin presiune sau violență. Cooperarea înseamnă acțiune coordonată pentru un interes comun. În lumea contemporană, statele, organizațiile internaționale și grupurile civile folosesc negocieri, mediere, tratate și misiuni de menținere a păcii. Medierea ajută părțile să ajungă la un acord; o misiune ONU are un mandat precis, care poate include supravegherea unei încetări a focului și protecția civililor. Niciun instrument nu garantează singur încheierea unui conflict.

Conflictele armate au schimbat natura după 1945. Au fost mai rare războaiele dintre marile puteri, dar au crescut războaiele civile și conflictele dintre grupuri din același stat. Printre cauze: dispute de frontieră, lupta pentru resurse, naționalisme, diferențe religioase sau etnice, regimuri autoritare. Cooperarea a avut forme diferite: tratate, organizații internaționale, ajutor umanitar, schimburi științifice.

Câteva exemple concrete:

• Războiul din Bosnia (1992–1995) a pornit din destrămarea Iugoslaviei și a făcut aproximativ 100 000 de morți. La Srebrenica, în iulie 1995, au fost uciși peste 8000 de bărbați și băieți bosniaci. Conflictul s-a încheiat prin Acordurile de la Dayton, negociate în SUA și semnate la Paris în decembrie 1995, care au împărțit Bosnia în două entități; o forță militară NATO a supravegheat pacea.
• Acordurile de la Camp David (1978) au fost negociate între Egipt și Israel cu medierea președintelui american Jimmy Carter și au dus la tratatul de pace din 1979, primul dintre Israel și un stat arab.
• În Rwanda, în 1994, în aproximativ 100 de zile au fost uciși circa 800 000 de oameni, în special tutsi. Misiunea ONU din țară avea un mandat și efective limitate și nu a putut preveni masacrele. Cazul a arătat limitele intervenției internaționale.

Cooperarea poate preveni conflicte. Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2012, pentru contribuția la pacea și reconcilierea din Europa. Tratatul de neproliferare nucleară (1968) limitează răspândirea armelor atomice. Tratatul Antarcticii (1959) rezervă continentul cercetării științifice pașnice. Țările cooperează și în cercetare (Stația Spațială Internațională, CERN) și în fața epidemiilor, prin Organizația Mondială a Sănătății.

Etapele pe care le parcurge ONU într-un conflict sunt: prevenirea (diplomație, observatori), medierea (negocieri), menținerea păcii (trupe cu mandat), consolidarea păcii (reconstrucția instituțiilor, alegeri).

Exemplu rezolvat — etape într-un conflict. Cerința: pune în ordine: Acordurile de la Dayton (1995), începutul războiului din Bosnia (1992), forța NATO de supraveghere a păcii, reconstrucția instituțiilor.

1. Începutul războiului: 1992.
2. Negocierea și semnarea acordului: 1995.
3. Menținerea păcii prin forța NATO, apoi reconstrucția instituțiilor.
4. Concluzie: din cei 3 ani de război (1992–1995) rezultă că pacea a venit după multă suferință; faza de după acord este una de supraveghere și reconstrucție.

Pentru a înțelege un conflict, identificăm actorii, revendicările, etapele și consecințele asupra civililor. Negocierea are loc între părți; mediatorul facilitează comunicarea, fără să substituie decizia lor. ONU folosește diplomația preventivă și mediatori înainte, în timpul sau după conflicte. Acordurile sunt urmate de punere în aplicare și verificare, iar încălcarea lor poate reaprinde violența.

Operațiunile ONU de menținere a păcii sunt diferite de mediere. Consiliul de Securitate stabilește mandatul fiecărei operațiuni. Unele misiuni urmăresc încetarea focului, sprijină procese politice sau protejează civili în limitele mandatului și capacităților lor. Cooperarea dintre state include și schimburi științifice sau răspunsuri comune la epidemii.

Exemplu rezolvat — o fișă de caz ipotetic: două state dispută o frontieră; după lupte, semnează o încetare a focului și acceptă observatori. (1) Revendicarea teritorială este cauza declarată, iar luptele sunt o etapă a conflictului. (2) Încetarea focului suspendă violența, dar nu soluționează revendicarea. (3) Observatorii verifică respectarea acordului, potrivit mandatului primit. Concluzia: negocierea unui acord și supravegherea aplicării sale sunt procese distincte.

Politologii deosebesc mai multe tipuri de acțiuni internaționale în caz de conflict. Menținerea păcii presupune prezența trupelor neutre, cu acordul părților, după o încetare a focului. Impunerea păcii folosește forța militară fără acordul uneia dintre părți, de obicei cu autorizarea Consiliului de Securitate. Responsabilitatea de a proteja (2005) este o idee adoptată de ONU, potrivit căreia comunitatea internațională trebuie să acționeze când un stat nu își protejează populația de genocid sau crime împotriva umanității.

Acordurile de pace durabile includ garanții de securitate, reguli pentru împărțirea puterii și justiție pentru crime. Instituțiile de justiție internațională, precum Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie (1993) și Curtea Penală Internațională (în funcțiune din 2002), au judecat responsabili pentru crime de război.

Exemplu rezolvat — mandatul unei misiuni. În Rwanda, misiunea ONU (UNAMIR) avea în 1994 un mandat de observare și aproximativ 2500 de soldați; liderul ei a cerut întăriri și permisiunea de a confisca arme, dar Consiliul de Securitate a redus efectivul.

1. Aflăm ce prevedea mandatul: observarea acordului de pace, nu impunerea păcii.
2. Aflăm ce s-a cerut: mai mulți soldați și drept de a acționa.
3. Genocidul a început în aprilie 1994, iar misiunea nu a avut mijloacele să-l oprească.
4. Concluzie: eficiența unei misiuni depinde de mandat, de resurse și de voința politică a statelor membre, nu doar de existența unei organizații.

România și conflictele regionale în secolul XX (studiu de caz din programa clasei a XI-a). În al Doilea Război Balcanic (1913), România a intrat în război împotriva Bulgariei și a înaintat spre Sofia. Conflictul s-a încheiat prin Tratatul de la București (10 august 1913), prin care Bulgaria a cedat României Dobrogea de Sud (Cadrilaterul). După Primul Război Mondial, România a ales cooperarea cu state vecine: Mica Înțelegere, o alianță încheiată în 1920–1921 cu Cehoslovacia și Iugoslavia, a urmărit apărarea granițelor stabilite prin tratatele de pace.

România în Tratatul de la Varșovia. Alianța militară condusă de URSS a fost semnată la Varșovia la 14 mai 1955, iar România a fost printre statele membre. Ea a rămas în pact până la desființarea lui (1991), dar și-a afirmat autonomia: trupele sovietice s-au retras din România în 1958, iar în august 1968 România nu a participat la intervenția armată din Cehoslovacia.

Disputele pot fi soluționate și în instanță. Curtea Internațională de Justiție de la Haga (organul judiciar principal al ONU) a judecat dosarul România contra Ucraina privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive în Marea Neagră, în jurul Insulei Șerpilor. Hotărârea din 3 februarie 2009 a fixat granița maritimă printr-o linie unică, iar cele două state au acceptat-o.

Exemplu rezolvat — mecanismul folosit într-un conflict. Cerința: pentru fiecare caz, alege instrumentul principal (război urmat de tratat, alianță, hotărâre judiciară).

1. 1913, România și Bulgaria: conflict armat, încheiat prin tratat de pace (Tratatul de la București).
2. 1920–1921, România, Cehoslovacia și Iugoslavia: cooperare prin alianță defensivă (Mica Înțelegere).
3. 2009, România și Ucraina: litigiu rezolvat pe cale judiciară, prin hotărârea Curții Internaționale de Justiție.
4. Concluzie: aceeași țară a folosit, în momente diferite, războiul, alianța și instanța.

Greșeli frecvente

• Greșit: o încetare a focului rezolvă automat cauza conflictului.
  Corect: poate opri luptele, în timp ce negocierile politice continuă.
• Greșit: mediatorul impune unilateral soluția.
  Corect: mediatorul facilitează dialogul dintre părți.
• Greșit: orice misiune ONU poate întreprinde aceleași acțiuni.
  Corect: atribuțiile depind de mandat și de condițiile de operare.

Înainte și după