România comunistă în relațiile internaționale

După 1944, România comunistă s-a aflat în sfera de influență a URSS. A intrat în Tratatul de la Varșovia în 1955, alianța militară a statelor socialiste est-europene. În 1968, România a rămas membră, dar nu a participat la invazia Cehoslovaciei condusă de URSS; Nicolae Ceaușescu a condamnat public intervenția. Această poziție externă nu înseamnă că regimul din România devenise democratic. În anii 1970, conducerea a căutat relații și cu state occidentale, în timp ce drepturile cetățenilor rămâneau limitate.

Relațiile cu URSS între 1944 și 1955. După 23 august 1944, România a semnat la Moscova armistițiul din 12 septembrie 1944, care a prevăzut plata de despăgubiri de război către URSS, iar armata sovietică a rămas pe teritoriul românesc. Din 1945 au funcționat Sovromurile, societăți mixte sovieto-române scutite de impozite, prin care URSS a controlat resurse importante, între care petrolul. În ianuarie 1949, România a fost printre cele șase state fondatoare ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), înființat la Moscova, iar în 1955 a intrat în Tratatul de la Varșovia. În această perioadă, politica externă a României a urmat linia Moscovei.

Relațiile cu China și Franța. România a recunoscut Republica Populară Chineză la 5 octombrie 1949, iar relațiile s-au apropiat după 1964, când conducerea română și-a afirmat autonomia față de Moscova. Președintele francez Charles de Gaulle a vizitat România în mai 1968; în 1980, Ceaușescu a fost primit la Paris de președintele Valéry Giscard d’Estaing.

Tratatul de la Varșovia, semnat în 14 mai 1955, a organizat cooperarea militară a blocului estic. În timpul Primăverii de la Praga, conducerea Cehoslovaciei încerca reforme. În noaptea de 20–21 august 1968, trupe ale URSS și ale altor membri ai alianței au invadat țara. România a refuzat să ia parte și a criticat intervenția. A continuat însă să fie membră a alianței și să aibă un sistem de partid unic.

După 1968, diferențierea de Moscova a favorizat contacte diplomatice și economice cu Occidentul. România a semnat Actul final de la Helsinki în 1975, care includea angajamente referitoare la drepturile omului. Disidenții au invocat aceste angajamente când au criticat lipsa libertăților interne.

Exemplu rezolvat — două enunțuri aparent opuse: o sursă arată România ca membră a Tratatului de la Varșovia în 1968, alta spune că nu a invadat Cehoslovacia. (1) Verificăm data și obiectul fiecărui enunț. (2) Apartenența la alianță și participarea la o operațiune sunt lucruri diferite. (3) Concluzia: ambele enunțuri pot fi adevărate; România a rămas membră, dar nu a participat la acea invazie.

Etapele distanțării de Moscova se pot urmări în câteva date. În 1958, trupele sovietice s-au retras din România. În aprilie 1964, conducerea PMR a adoptat o declarație care afirma dreptul fiecărui partid comunist de a-și stabili singur linia politică, după un dezacord cu planurile de specializare economică din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. În ianuarie 1967, România a stabilit relații diplomatice cu Republica Federală Germania, singurul stat din Tratatul de la Varșovia care a făcut acest lucru atunci. După războiul din 1967, a păstrat relațiile cu Israelul. În august 1969, președintele american Richard Nixon a vizitat București, prima vizită a unui președinte american într-un stat comunist din Europa de Est. În 1975, SUA au acordat României clauza națiunii celei mai favorizate; în 1988, Ceaușescu a renunțat la ea, pentru a nu accepta condiții privind drepturile omului.

Exemplu rezolvat — clasificarea unor gesturi. Cerința: clasifică ca „aliniere” sau „diferențiere” următoarele: (a) aderarea la Tratatul de la Varșovia (1955), (b) relațiile cu RFG (1967), (c) vizita lui Nixon (1969).

1. (a) este o aliniere: România intră într-o alianță militară condusă de URSS.
2. (b) este o diferențiere: decizia a fost luată contrar poziției majorității statelor din alianță.
3. (c) este o diferențiere: arată deschiderea spre Occident într-un moment în care Moscova avea relații tensionate cu România.
4. Concluzie: politica externă nu a fost doar aliniere sau doar opoziție, iar politica internă a rămas dictatorială.

Exemplu rezolvat — cum împarți politica externă în etape. Cerința: așază în ordine cronologică și încadrează în „dependență” sau „autonomie” faptele: (a) Sovromurile (1945), (b) CAER (1949), (c) retragerea trupelor sovietice (1958), (d) vizita lui de Gaulle (1968).

1. Ordinea: Sovromurile (1945), CAER (1949), retragerea din 1958, vizita din 1968.
2. Dependență: (a) și (b), pentru că URSS controla resurse și organiza economia blocului.
3. Autonomie: (c) și (d), pentru că arată o politică externă mai puțin legată de Moscova.
4. Concluzie: perioada 1944–1955 a fost de dependență puternică, iar după 1958 România a căutat mai mult autonomie, fără să schimbe regimul intern.

Greșeli frecvente

• Greșit: România a ieșit din Tratatul de la Varșovia în 1968.
  Corect: a rămas membră, deși nu a participat la invazie.
• Greșit: Condamnarea invaziei a transformat regimul în democrație.
  Corect: partidul unic și represiunea internă au continuat.
• Greșit: Semnarea Actului final de la Helsinki înseamnă că drepturile erau respectate în practică.
  Corect: angajamentul trebuie comparat cu situația internă.

Înainte și după