Articulațiile

Articulațiile sunt locuri unde două sau mai multe oase se întâlnesc. Ele pot permite mișcări ample, mișcări limitate sau pot fi aproape imobile. La genunchi și la umăr, articulațiile sinoviale au suprafețe acoperite cu cartilaj, o capsulă și lichid sinovial care ajută la alunecare. Ligamentele unesc oase între ele și contribuie la stabilitate. Articulația nu produce mișcarea; forța vine de la mușchii care se contractă.

Forma suprafețelor articulare influențează mișcarea permisă. Umărul are mobilitate mare, iar articulația șoldului combină mișcarea cu stabilitatea necesară sprijinirii corpului. Oasele craniului sunt legate prin articulații cu mobilitate foarte redusă. După mobilitate, articulațiile sunt sinartroze, amfiartroze și diartroze; după alcătuire sunt fibroase, cartilaginoase și sinoviale. Clasificările folosesc criterii diferite. Pe o schemă a unei articulații sinoviale, identifică suprafețele articulare, capsula, cavitatea și ligamentele. Lecțiile Sistemul osos și Sistemul muscular arată cum articulațiile fac parte din ansamblul locomotor. Protejarea articulațiilor include mișcare potrivită și evitarea suprasolicitărilor, dar o durere persistentă are nevoie de evaluare.

Exemplu pe pași: compară cotul și umărul.

1. Cotul unește humerusul cu radiusul și ulna. Suprafețele articulare se potrivesc ca o balama de ușă: permit îndoirea (flexia) și îndreptarea (extensia) antebrațului, într-un singur plan.
2. Umărul unește humerusul cu omoplatul. Capul humerusului este sferic și se așază într-o cavitate mică a omoplatului, ca o minge într-o ceașcă: permite mișcări în toate direcțiile, inclusiv rotația.
3. Ce înseamnă aceasta: cu cât suprafețele articulare se potrivesc mai strâns, cu atât articulația este mai stabilă, dar mai puțin mobilă. Umărul este mai mobil, dar se luxează mai ușor.
4. În ambele, ligamentele leagă oasele între ele, iar mușchii, prin tendoane, produc mișcarea. Cartilajul și lichidul sinovial reduc frecarea.

Entorsa și luxația. O mișcare forțată poate răni o articulație în două feluri. În entorsă, ligamentele se întind sau se rup parțial, de exemplu când răsucești glezna pe o treaptă; articulația se umflă și doare, dar oasele rămân la locul lor. În luxație, capul unui os iese din cavitatea articulară, de exemplu la umăr după o cădere pe braț întins; articulația se deformează și nu se mai poate mișca. În ambele cazuri imobilizezi articulația, aplici gheață prin material textil și ceri ajutor medical; nu încerci să pui osul la loc.

După structură, articulațiile pot fi fibroase, cartilaginoase sau sinoviale. Articulația sinovială are cavitate, cartilaj articular, capsulă fibroasă și membrană sinovială. Ligamentele limitează mișcările excesive, iar meniscurile sau discurile pot modifica congruența în unele articulații. Mobilitatea rezultă din forma suprafețelor, tensiunea ligamentelor și acțiunea mușchilor.

Exemplu lucrat. Compară sutura dintre două oase ale craniului cu articulația umărului. Mai întâi verifică mobilitatea: sutura nu permite mișcare vizibilă, deci este o sinartroză; umărul permite mișcări ample, deci este o diartroză. Apoi verifică structura: sutura este fibroasă, iar umărul este sinovial, cu cavitate și lichid sinovial. Același exemplu primește astfel două nume diferite, fiindcă cele două clasificări răspund la întrebări diferite.

După structură, articulațiile sunt: fibroase (oasele sunt unite prin țesut fibros: suturile craniului, sindesmoza tibio-fibulară, gomfoza dintelui în alveolă), cartilaginoase (sincondroze, cu cartilaj hialin, cum este cartilajul de creștere; simfize, cu fibrocartilaj, cum sunt simfiza pubiană și discurile intervertebrale) și sinoviale (diartroze). O articulație sinovială are: suprafețe articulare acoperite de cartilaj hialin, capsulă articulară (strat extern fibros, strat intern, membrana sinovială, care secretă lichid sinovial), cavitate articulară și ligamente; unele au meniscuri (genunchiul) sau discuri articulare. Tipuri de articulații sinoviale: plane (între oasele carpului), în balama (cotul, articulațiile degetelor), în pivot (atlas–axis, permite rotirea capului), elipsoidale (radiocarpiană), în șa (policele) și sferoide (umărul, șoldul). Mișcările sunt flexia, extensia, abducția (îndepărtarea de planul median), adducția (apropierea), rotația și circumducția.

Exemplu rezolvat 1: asocierea articulație – tip – mișcare.

1. Cotul: sinovială în balama; flexie și extensie.
2. Umărul: sinovială sferoidă; flexie, extensie, abducție, adducție, rotație și circumducție.
3. Articulația atlas–axis: sinovială în pivot; rotația capului „nu”.
4. Suturile craniului: fibroase; practic nemobile, cu rol în creșterea craniului.
5. Simfiza pubiană: cartilaginoasă; mobilitate foarte mică, dar crește la naștere.

Exemplu rezolvat 2: amplitudinea mișcării. Cotul se extinde la 0° și se flectează până la aproximativ 145°.

1. Amplitudinea de flexie: $145°-0°=145°$.
2. La umăr, flexia ajunge la aproximativ 180°, iar abducția la 180°, ceea ce arată mobilitatea mai mare.
3. Gradele se măsoară cu goniometrul; scăderea lor după o traumă arată rigiditatea articulației.

Stabilitatea unei articulații depinde de trei factori: forma suprafețelor articulare, ligamentele și tonusul mușchilor din jur. Articulația șoldului este foarte stabilă, deoarece capul femural intră adânc în acetabul, pe când cea a umărului este mai mobilă și mai instabilă, pentru că cavitatea glenoidă este puțin adâncă. În genunchi, ligamentele încrucișate (anterior și posterior) împiedică alunecarea femurului pe tibie, iar meniscurile (medial și lateral) amortizează presiunea; leziunea ligamentului încrucișat anterior este frecventă la sportivii care schimbă brusc direcția.

Clasifică exemplele după structură și mobilitate, fără a transforma clasificările în sinonime. Pe desen, identifică ligamentul, tendonul, capsula, cartilajul și lichidul sinovial. Distinge mișcările permise de o articulație în balama față de una sferoidă.

Reține tipurile: balama — cot; pivot — atlas–axis; sferoidă — umăr și șold; plană — carpiană; meniscuri — doar la genunchi. Ligamentele unesc os cu os; tendoanele unesc mușchi cu os. Mobilitatea depinde de forma suprafețelor, de ligamente și de mușchi.

Reține și structurile suplimentare: bursele sinoviale (pungi cu lichid, care reduc frecarea tendoanelor), meniscurile (genunchi), ligamentele încrucișate (genunchi), labrumul (umăr, șold). Inflamația membranei sinoviale se numește sinovită; uzura cartilajului este artroza. Lichidul sinovial lubrifiază articulația și hrănește cartilajul, care nu are vase de sânge proprii.

Mobilitatea se descrie și prin numărul axelor de mișcare: balamaua are o axă (un grad de libertate), pivotul are o axă de rotație, articulația elipsoidală are două axe, iar articulația sferoidă are trei axe, deci mișcări în toate planurile. Aceasta explică de ce umărul și șoldul sunt cele mai mobile articulații.

Exemplu în formatul examenului (complement grupat). Despre articulații sunt corecte afirmațiile:

1. Articulația umărului este de tip sferoid.
2. Ligamentele unesc oase între ele.
3. Suturile craniului sunt articulații fibroase.
4. Meniscurile se găsesc în articulația cotului.

• a) „Numai afirmațiile 1, 2 și 3 sunt corecte.”
• b) „Numai afirmațiile 1 și 3 sunt corecte.”
• c) „Numai afirmațiile 2 și 4 sunt corecte.”
• d) „Numai afirmația 4 este corectă.”
• e) „Toate afirmațiile sunt corecte sau toate sunt false.”

Răspuns: a. Afirmația 4 este falsă: meniscurile sunt discuri fibrocartilaginoase din articulația genunchiului.

Greșeli frecvente

• Greșit: Ligamentul unește mușchiul de os, iar tendonul unește două oase.
  Corect: Ligamentul unește oase, iar tendonul leagă mușchiul de os.
• Greșit: Toate articulațiile au o cavitate sinovială.
  Corect: Există articulații fibroase, cartilaginoase și sinoviale.
• Greșit: Articulațiile cele mai mobile sunt și cele mai stabile.
  Corect: Mobilitatea mare reduce stabilitatea; umărul este cel mai mobil și se luxează cel mai des.

Înainte și după