Baza biologică a comportamentului

Sistemul nervos participă la recepția informației, coordonarea acțiunii și reglarea emoțiilor. Un reflex rapid și o decizie analizată nu au aceeași organizare, deși ambele implică procese nervoase. Ereditatea influențează predispozițiile, dar experiența și învățarea schimbă conexiunile și conduita. Această posibilitate de schimbare se numește plasticitate neurală.

Neuronii transmit semnale prin conexiuni sinaptice, iar substanțele numite neurotransmițători participă la comunicarea dintre celule. Structurile cerebrale lucrează în rețele, astfel încât o funcție psihică nu se explică printr-un singur „loc”. Corelația dintre o activare cerebrală și un comportament nu dovedește singură cauzalitatea. Pentru a explica dificultatea unui elev, sunt necesare date și despre somn, sarcină și contextul social, nu numai despre creier.

• sistem nervos central: creierul și măduva spinării implicate în coordonare; un reflex și o decizie folosesc structuri nervoase.
• neuron: celulă specializată în transmiterea semnalelor nervoase; un circuit transmite informație senzorială.
• sinapsă: zonă de comunicare dintre neuroni; un semnal trece între două celule nervoase.
• neurotransmițător: substanță implicată în transmiterea semnalului la sinapsă; mesajul chimic influențează alt neuron.
• ereditate: transmiterea unor predispoziții biologice între generații; membrii familiei împart anumite predispoziții.
• genă: secvență de ADN asociată unor funcții biologice; o variantă genetică influențează o predispoziție.
• mediu: experiențe și condiții care interacționează cu predispozițiile; somnul și practica influențează performanța.
• neuroplasticitate: modificarea funcționării circuitelor prin experiență; practica repetată schimbă eficiența unei deprinderi.
• circuit emoțional: rețea de structuri nervoase implicate în procesarea emoțiilor; o amenințare activează mai multe regiuni cerebrale.
• reducționism biologic: explicarea insuficientă a conduitei doar prin biologie; un conflict este pus numai pe seama hormonilor.

Exemplu analizat: Când învață un instrument, elevul exersează mișcări și corectează erori. Circuitele nervoase se modifică prin practică, iar somnul și contextul contribuie la rezultat. Ereditatea oferă predispoziții, dar nu fixează singură comportamentul. Un neurotransmițător este parte a unui circuit, nu o explicație completă pentru o emoție.

Structura sistemului nervos. Neuronul are corp celular, dendrite (primesc semnale) și axon (transmite semnalul); comunicarea între neuroni se face la nivelul sinapsei, prin neurotransmițători: dopamina (motivație, mișcare), serotonina (dispoziție, somn), acetilcolina (memorie, contracție musculară). Sistemul nervos central cuprinde encefalul (emisferele cerebrale, cerebelul, trunchiul cerebral) și măduva spinării. Sistemul nervos periferic include partea somatică și partea vegetativă, cu diviziunile simpatică (mobilizează organismul în situații de stres) și parasimpatică (restabilește). Cortexul are patru lobi: frontal (planificare, decizie, mișcare voluntară), parietal (sensibilitate somatică), temporal (auz, limbaj, memorie) și occipital (vedere). Aria Broca, în lobul frontal stâng, este implicată în producerea vorbirii, iar aria Wernicke, în lobul temporal, în înțelegerea ei.

Ereditatea și mediul. Genele nu comandă direct un comportament, ci influențează predispoziții, iar efectul lor depinde de mediu. Studiile pe gemeni compară gemenii monozigoți (aceleași gene) cu cei dizigoți (în medie jumătate din variantele genetice): o asemănare mai mare între monozigoți arată o contribuție genetică. Un exemplu de interacțiune între gene și mediu este fenilcetonuria: o variantă genetică împiedică descompunerea fenilalaninei și, netratată, duce la deficiență intelectuală, dar o dietă săracă în fenilalanină, începută în primele săptămâni de viață, permite o dezvoltare aproape normală. Un indice de ereditate descrie o populație, nu o persoană.

Circuitul emoțiilor. Amigdala evaluează rapid dacă un stimul este amenințător, hipotalamusul declanșează reacțiile corporale prin sistemul nervos simpatic (puls accelerat, respirație rapidă), hipocampul adaugă contextul, iar cortexul prefrontal evaluează situația și poate calma reacția. De aceea un elev speriat de un zgomot se liniștește când vede că nu există pericol. Dopamina intervine în recompensă, serotonina în dispoziție, iar noradrenalina în alertă.

Neuroplasticitatea în învățare și recuperare. Sinapsele folosite des se întăresc, iar cele rar folosite slăbesc. Șoferii de taxi din Londra, care memorează mii de străzi, au partea posterioară a hipocampului mai mare decât un grup de control (Maguire și colaboratorii, 2000). După un accident vascular cerebral, zonele vecine pot prelua parțial funcția pierdută, prin exerciții repetate de reabilitare, de exemplu logopedie. Plasticitatea este mai mare în copilărie, dar continuă la adult.

Exemplu 2 (Phineas Gage, 1848). Un muncitor feroviar a supraviețuit unei explozii care i-a străpuns lobul frontal cu o bară de fier. Pași: (1) a rămas capabil să vorbească și să se miște; (2) comportamentul s-a modificat — a devenit impulsiv; (3) concluzie — lobul frontal contribuie la planificare și controlul impulsurilor. Cazul este un indiciu, nu o dovadă experimentală, iar descrierile personalității sale au fost uneori exagerate.

Greșeli frecvente

• Greșit: După copilărie creierul nu se mai schimbă, deci un adult nu poate învăța deprinderi noi la nivel cerebral.
  Corect: Neuroplasticitatea continuă la adult; practica repetată modifică sinapsele, iar după o leziune reabilitarea poate reface parțial funcții pierdute.
• Greșit: Dacă o trăsătură este ereditară, mediul nu o mai poate schimba.
  Corect: Ereditatea oferă predispoziții, iar efectul lor depinde de mediu; în fenilcetonurie, dieta previne deficiența intelectuală.
• Greșit: Folosim doar 10% din creier.
  Corect: Imagistica cerebrală arată activitate în toate regiunile creierului; diferă ce zone sunt active în sarcini diferite.
• Greșit: Emisfera stângă este «logică», iar cea dreaptă «creativă», iar oamenii se împart în două tipuri.
  Corect: Emisferele se specializează parțial (de exemplu, limbajul este mai des lateralizat în stânga), dar colaborează prin corpul calos.

Înainte și după