E. Lovinescu

E. Lovinescu este criticul modernismului românesc și animatorul cenaclului și revistei „Sburătorul”, apărute în 1919. În „Istoria civilizației române moderne” (1924–1925) formulează teoria sincronismului, iar în „Istoria literaturii române contemporane” (1926–1929) urmărește literatura vremii după criterii estetice. Noutatea sa este apărarea literaturii urbane, a analizei psihologice și a schimbării formelor artistice.

Sincronismul. Lovinescu pornește de la „legea imitației”, preluată din sociologia lui Gabriel Tarde: societățile rămase în urmă primesc influența celor dezvoltate, în doi timpi. Mai întâi are loc simularea (se împrumută forme), apoi stimularea (formele împrumutate pun în mișcare dezvoltarea reală). Prin imitație, popoarele mici ajung din urmă popoarele avansate, adică devin sincrone cu ele. Instituțiile moderne, școlile și presa au apărut în Principate prin împrumut din Apus, iar împrumutul a creat condițiile pentru ca și viața economică și culturală să se schimbe. Sincronizarea nu înseamnă copiere mecanică: formele circulă între culturi, apoi sunt adaptate local.

Formele fără fond. Junimiștii observaseră că formele moderne apar în România înaintea fondului lor. Lovinescu admite faptul, dar îl privește altfel: pentru el procesul este inevitabil și creator, pentru că formele pregătesc fondul. De aici critica față de cei care se opun împrumutului: tradiționaliștii (revista „Gândirea”) susțineau valorile satului și ale spiritualității ortodoxe, iar Lovinescu susținea proza urbană și analiza psihologică.

Mutația valorilor estetice (1934). Valorile artistice nu sunt veșnice: ele se schimbă odată cu epoca și cu sensibilitatea publicului. De aceea criticul trebuie să înțeleagă forma nouă înainte de a o judeca după criterii vechi. Aceasta nu înseamnă relativism total, pentru că judecata se sprijină pe argumente din operă, iar un text nou nu este valoros doar fiindcă e nou.

Cenaclul și revista „Sburătorul”. Cenaclul a adunat tineri scriitori (poeți, prozatori, critici), a organizat lecturi și discuții și a funcționat ca spațiu de formare și de selecție, asemănător Junimii, dar orientat spre modernism. Revista a apărut în 1919–1922 și în 1926–1927. Printre colaboratori s-a numărat Hortensia Papadat-Bengescu, autoarea romanului „Concert din muzică de Bach” (1927).

Stilul criticii. Lovinescu scrie clar, caută criterii generale și își sprijină verdictele pe operă. Cronicile lui urmăresc direcția literaturii, nu doar valoarea unui singur volum.

Exemplu lucrat — decizi care afirmație exprimă sincronismul. a) Literatura română trebuie să evite orice influență străină. b) Literatura română asimilează experiența europeană și o adaptează. c) Literatura română trebuie să copieze identic romanul occidental. Varianta a este poziția celor care refuză împrumutul, iar varianta c este imitația mecanică, pe care Lovinescu o critică. Varianta b descrie simularea urmată de stimulare. Răspuns: b.

Exemplu lucrat — criteriul noutății. Un roman așezat în mediul urban, cu analiză psihologică, absentă din proza rurală tradițională, este citit de Lovinescu ca semn al schimbării sensibilității. El nu respinge proza rurală, ci cere acceptarea diversității formelor. Argumentul se sprijină pe opera concretă, nu pe simpla ei noutate.

La Bac. Un răspuns despre modernismul lovinescian pornește de la încadrare (critic al modernismului, „Sburătorul”, 1919), explică sincronismul prin legea imitației (simulare, apoi stimulare) și exemplifică prin proza urbană și analitică. Legătura dintre program și operă trebuie explicată, nu doar afirmată.

Greșeli frecvente

• Greșit: Sincronismul cere copierea fără schimbare a literaturii occidentale.
  Corect: Lovinescu discută adoptarea și adaptarea formelor moderne; imitația mecanică este criticată.
• Greșit: Lovinescu respinge proza rurală și susține doar proza urbană.
  Corect: Susține diversitatea și modernizarea, fără să interzică temele rurale.
• Greșit: Mutația valorilor estetice înseamnă că orice text nou este valoros.
  Corect: Valorile se schimbă în timp, dar judecata cere argumente din operă; noutatea singură nu dă valoare.

Înainte și după