Etimologia populară și hipercorectitudinea

Etimologia populară apare când vorbitorii apropie un cuvânt rar sau necunoscut de un cuvânt familiar, cu care îl leagă doar asemănarea de sunet. Apropierea poate schimba forma, sensul sau ambele. Trei cazuri consemnate în dicționare:

• „trandafir” vine din neogreacă, unde înseamnă „treizeci de foi”, dar vorbitorii l-au apropiat de „fir” (DEX);
• „aiurit” vine din franceză (ahuri, „uluit”) și a fost apropiat de „aiurea”, de aceea îl simțim aproape de acesta (DEX);
• numele Sfântului Foca a fost asimilat cu „foc”, iar sărbătoarea lui a ajuns să fie socotită prielnică pentru ferirea de incendii: aici s-a schimbat sensul, nu forma (DER).

Hipercorectitudinea este o altă abatere. DEX o definește ca o greșeală de limbă care constă în folosirea de forme hipercorecte, din efortul conștient al vorbitorilor de a se conforma mecanic normelor limbii literare. Vorbitorul aplică o regulă corectă într-un loc unde ea nu se aplică. Apare în pronunție („poplen” în loc de „poplin”, „piftea” în loc de „chiftea”), în ortografie („neâncredere” în loc de „neîncredere”) și în gramatică („proaspeți sosiți” în loc de „proaspăt sosiți”).

Exemplu rezolvat: decidem ce fenomen este în „poplen” și în „trandafir”. Pas 1: aflăm forma normată din dicționar: „poplin” și, respectiv, „trandafir”. Pas 2: la „poplen” nu există un cuvânt familiar de care vorbitorul să fi apropiat forma; el a schimbat vocala din dorința de a părea „mai literar”, prin falsă analogie. Pas 3: la „trandafir” sfârșitul cuvântului a fost apropiat de „fir”. Concluzie: „poplen” este hipercorectitudine, iar „trandafir” este etimologie populară.

Etimologia populară vine din lipsa informației despre cuvânt; hipercorectitudinea vine din teama de a greși. În ambele cazuri, forma corectă se verifică în dicționar, nu după impresia vorbitorului.

Etimologia populară este explicația spontană, dar greșită, prin care vorbitorii leagă un cuvânt de altul numai pe baza sunetelor. Ea poate produce trei rezultate. Forma se deformează: „feminin” este rostit uneori „femenin”, sub influența lui „femeie”, deși „feminin” vine din latinescul femininus, iar „femeie” din familia. Sensul se modifică: la „Foca” și „foc”, vorbitorii au atribuit sfântului o putere asupra incendiilor. Se schimbă ambele: DER arată că „băncuță” (denumirea unei monede) vine din germanul Bankozettel și a fost transformat prin etimologie populară într-un diminutiv de la „bancă”.

Etimologia populară diferă de cea științifică. Cea științifică stabilește originea pe baza formelor atestate și a legilor de evoluție ale limbii; cea populară se sprijină numai pe asemănarea de sunet. Originea unui cuvânt se verifică așadar în dicționarul etimologic, nu după impresie, iar ortografia și pronunția se verifică în DOOM3.

Hipercorectitudinea (numită și hiperurbanism) are trei domenii.

1. Pronunția. Vorbitorii care evită pronunțări regionale, ca „chiatră” pentru „piatră”, ajung să schimbe și cuvinte care au deja forma corectă: „cheltui” devine „pieltui”. Tot aici intră „piftea” în loc de „chiftea”, „poplen” în loc de „poplin”, „ficsonomie” în loc de „fizionomie”, „bleumaren” în loc de „bleumarin”.
2. Ortografia. Elevul știe că î apare la începutul și la sfârșitul cuvântului, iar în interior se scrie â. La „neîncredere” aplică regula în interior și scrie „neâncredere”. Norma cere î, pentru că prefixul „ne-” se adaugă cuvântului „încredere”, care începe cu î. La fel: „reîncepe”, nu „reâncepe”, și „neînțeles”, nu „neânțeles”.
3. Gramatica. Din teama de a nu greși acordul, vorbitorii acordă și adverbul: „proaspeți sosiți” în loc de „proaspăt sosiți”, „oameni puțini politicoși” în loc de „puțin politicoși”.

Cauzele sunt deci diferite. Etimologia populară pornește din necunoașterea cuvântului, iar hipercorectitudinea din cunoașterea parțială a unei reguli: vorbitorul știe regula, dar nu și limitele ei.

Pentru a decide ce fenomen ai în față, pune trei întrebări:

1. Forma greșită seamănă cu un alt cuvânt pe care vorbitorul îl cunoaște și de care îl apropie? Dacă da, ai o apropiere de tip popular.
2. Forma greșită apare dintr-o regulă corectă aplicată și unde nu e valabilă? Dacă da, este hipercorectă.
3. Ce spune dicționarul despre forma normată și despre origine?

Exemplu lucrat: Decidem ce este „aiurit” față de „aiurea”. Cuvântul vine din francezul ahuri („uluit”); vorbitorii l-au apropiat de „aiurea”, de care îl leagă doar sunetul. Concluzie: etimologie populară, nu înrudire reală.

Exemplu lucrat: Corectăm enunțul „Am avut o mare neâncredere în rezultat”. Pașii: observăm că „neâncredere” este format din prefixul „ne-” și cuvântul „încredere”; regula „â în interior” nu se aplică la joncțiunea dintre prefix și rădăcină; scriem „neîncredere”. Concluzie: forma „neâncredere” este hipercorectă.

Exemplu lucrat: Corectăm pronunția „pieltui”. Vorbitorul a învățat că „chiatră” este regional și a extins corectura și la „cheltui”, unde „ch” este normat. Concluzie: pronunție hipercorectă; forma corectă este „cheltui”.

Greșeli frecvente

• Greșit: „Are genul femenin.”
  Corect: „Are genul feminin.”
• Greșit: „Am avut neâncredere în el.”
  Corect: „Am avut neîncredere în el”; prefixul „ne-” se adaugă cuvântului „încredere”, iar î se păstrează.
• Greșit: Dacă două cuvinte seamănă, ele au aceeași origine.
  Corect: Asemănarea de sunet poate fi întâmplătoare; originea se stabilește în dicționarul etimologic.

Înainte și după