Contacte culturale

Contactul cultural înseamnă circulația poveștilor, cărților și ideilor între comunități prin traduceri, școală, presă sau călătorii. Două povești se pot asemăna fără ca una să fie copia celeilalte. Contează ce întâmplări au în comun și cum le povestește fiecare tradiție.

Să comparăm două povești despre o fată harnică și o fată leneșă. În „Fata babei și fata moșneagului” de Ion Creangă, publicată în „Convorbiri literare” în 1877, fata moșneagului îngrijește o cățelușă bolnavă, un păr plin de omizi, o fântână și un cuptor stricat. La întoarcere, cuptorul îi dă plăcinte, părul fructe, fântâna apă limpede, iar cățelușa o salbă de galbeni. Fata babei le refuză ajutorul și pățește altfel. În basmul german „Doamna Holle”, cules de frații Grimm și publicat în 1812 în „Povești pentru copii și familie”, fata harnică scoate pâinea din cuptor, scutură mărul și face patul doamnei Holle, iar cea leneșă se întoarce acoperită de smoală.

Pentru a compara două povești din culturi diferite, parcurge pașii:

1. Notează ce se întâmplă în fiecare poveste, în ordine.
2. Marchează ce au în comun: personaje, probe, final.
3. Marchează ce diferă: obiecte, nume, locuri, ton.
4. Verifică datele publicării și sursele.
5. Formulează concluzia: tipar comun, nu dovadă de copiere, dacă nu ai probe despre o legătură directă.

Exemplu lucrat: Ce au în comun cele două povești? Ambele pun față în față două fete și două conduite. Fata harnică ajută fără să ceară ceva și primește o răsplată; fata leneșă refuză și este pedepsită. Ce diferă? Creangă folosește patru ajutoare (cățelușa, părul, fântâna, cuptorul) și o stăpână pe care o servește, Sfânta Duminică, iar Grimm are pâinea din cuptor, mărul și patul doamnei Holle. Concluzie: cele două povești aparțin aceluiași tip de basm, dar nu avem o dovadă că Creangă l-a cunoscut pe cel german.

În „Introducție la «Dacia literară»” (1840), Mihail Kogălniceanu spune că traducțiile nu fac o literatură și că scriitorii pot găsi subiecte în istoria, în ținuturile și în obiceiurile românești. Contactul cultural aduce modele, iar scriitorul hotărăște cum le folosește.

Contactele culturale au avut forme diferite în fiecare epocă. Cultura religioasă medievală a folosit modelul bizantin și limba slavonă. În epoca fanariotă s-a intensificat influența greacă. În secolul al XIX-lea, studiile și traducerile au întărit legătura cu Franța; împrumuturile lexicale păstrează urme ale ei: „trotuar” (fr. trottoir) și „ghișeu” (fr. guichet). Ion Heliade-Rădulescu a început în 1846 proiectul „Biblioteca universală” de traduceri. Societatea Junimea a adus în discuție modele germane de educație și critică, iar în opera lui Eminescu se recunosc lecturile din filosofia lui Schopenhauer. Niciuna dintre aceste legături nu șterge creația locală. Rolurile diferă: frații Grimm au cules și au editat povești, Creangă a scris o poveste cu vocea sa literară, iar Kogălniceanu a formulat un program pentru revista românească.

Vecinii României. Merită cunoscute și limba și cultura țărilor din vecinătate. Contactul cu ele se vede în limbă și în folclor. Din maghiară vin „oraș” (magh. város) și „a cheltui” (magh. költeni), iar din slava veche „a iubi” și „a citi”, cuvinte de bază ale vorbirii de azi. Un tipar comun în Balcani și în Europa Centrală este legenda jertfei pentru o construcție: la noi „Meșterul Manole”, la sârbi „Zidirea Scadrului”, la maghiari „Kőmíves Kelemen”, iar în Grecia balada „Podul din Arta”. Legenda este aceeași în esență (femeia zidită ca temelie a unui lăcaș), dar fiecare popor îi schimbă numele, locul și tonul. Ca și la basme, asemănarea arată o tradiție comună a regiunii, nu dovedește un singur izvor.

Dovezile contactului. Istoricii literari folosesc mai multe tipuri de dovezi:

• traducerile arată ce texte străine au circulat;
• mențiunile în presă și corespondența arată cine a citit ce;
• împrumuturile lexicale arată domeniile influențate;
• compararea motivelor arată tipare comune, dar nu stabilește singură direcția influenței.

Tipul internațional de basm. Folcloriștii grupează poveștile după structură în tipuri internaționale. Povestea fetei harnice și a celei leneșe poartă numărul ATU 480 în catalogul Aarne–Thompson–Uther și apare în multe culturi. De aceea asemănarea dintre Creangă și frații Grimm nu arată direcția unei influențe.

Exemplu analizat — „Introducție la «Dacia literară»”. Kogălniceanu scrie: „Traducțiile însă nu fac o literatură”. Fraza nu interzice lectura autorilor străini. Ea critică înlocuirea creației originale prin traduceri numeroase, o „manie ucigătoare a gustului original”. Tot acolo, Kogălniceanu afirmă că „istoria noastră are destule fapte eroice” și că obiceiurile sunt „destul de pitorești și de poetice”, deci oferă subiecte pentru literatura românească. Programul aparține romantismului european, dar răspunde unei situații culturale românești concrete.

Exemplu lucrat — traducerea ca mijloc de contact: proiectul „Biblioteca universală”, început în 1846, a urmărit să pună la dispoziția cititorilor români traduceri din autori străini. Efectul a fost lărgirea repertoriului cultural. Prin textul lui Kogălniceanu, aceeași epocă atrage atenția că o literatură nu se reduce la traduceri. Cele două idei se completează: traducerea aduce modele, iar creația originală le transformă.

Influență și creație. Scriitorul care preia un model îl transformă. Contactul cultural oferă material, iar rezultatul depinde de cel care îl prelucrează. De aceea se vorbește despre „adaptare” și „asimilare”, nu despre simplă copiere. Societățile culturale ca Junimea și revistele epocii au grăbit acest proces prin publicarea de traduceri și de articole despre literaturi străine.

Pentru un răspuns la examen, ține minte că dovezile solide sunt traducerea, mențiunea explicită și împrumutul lexical. Asemănarea motivelor este doar un indiciu.

Greșeli frecvente

• Greșit: Dacă două basme au fata harnică răsplătită, unul este obligatoriu copia celuilalt.
  Corect: Motivul comun nu dovedește singur influența directă.
• Greșit: „Dacia literară” respinge toate literaturile străine.
  Corect: Kogălniceanu critică imitația mecanică și traducerile care înlocuiesc creația originală.
• Greșit: Dacă un text are aceeași structură ca altul, el este sigur o traducere.
  Corect: Structura poate veni dintr-un tipar comun; traducerea se dovedește prin surse, nu prin asemănare.

Înainte și după