Contextul comunicării

Același mesaj poate suna diferit în situații diferite. Contează locul și momentul în care se vorbește, relația dintre interlocutori, ce știu ei deja despre temă și de ce vorbesc. Aceste părți alcătuiesc contextul comunicării. De context depinde alegerea cuvintelor, a tonului și a gesturilor.

„Hai la tablă!” este un ordin când îl spune profesorul în clasă și o invitație când îl spune un coleg care se joacă de-a școala. Cuvintele sunt aceleași, dar situația se schimbă. Sensul se schimbă și când forma enunțului nu arată intenția: „Mi-e frig” spus într-o cameră cu fereastra deschisă poate fi o cerere să fie închisă.

Fiecare parte a contextului schimbă mesajul. Locul: în sala de sport strigi, într-o bibliotecă vorbești în șoaptă. Relația dintre interlocutori: unui coleg îi spui „tu”, unui adult necunoscut îi spui „dumneavoastră”. Cunoștințele comune: dacă amândoi știți ce carte ați citit, vă puteți înțelege din „cartea aceea”, fără s-o numiți.

Registrul este felul de a vorbi potrivit situației. Registrul familiar se folosește între prieteni („Salut, ne vedem la trei?”). Registrul oficial se folosește cu persoane cu care ai o relație formală („Bună ziua, vă rog să îmi acordați zece minute.”).

Exemplu lucrat: Ioana vrea să afle programul bibliotecii. Cum întreabă o prietenă? „Până la ce oră ține deschis la bibliotecă?” Cum întreabă o bibliotecară? „Bună ziua, vă rog să-mi spuneți programul bibliotecii.”

1. Stabilim cine este destinatarul.
2. Alegem formula de salut potrivită.
3. Alegem forma de politețe: „tu” sau „dumneavoastră”.
4. Verificăm că întrebarea cere informația dorită.

Mesajul este același, dar registrul diferă.

Când mesajul se transmite în scris, destinatarul nu vede fața vorbitorului. De aceea, într-o scrisoare sau un mesaj scris, indici clar cine ești, ce ceri și până când.

Schimbă felul în care ceri aceeași informație unui prieten și unui profesor. Spune ce cuvinte ai schimbat și de ce, apoi verifică dacă mesajul rămâne clar în ambele situații.

Schema comunicării cuprinde emițătorul, receptorul, mesajul, codul, canalul, contextul și feedbackul. Feedbackul este răspunsul destinatarului, care arată dacă mesajul a fost înțeles; dacă lipsește sau arată neînțelegere, emițătorul reformulează.

Într-un e-mail trimis de Ana profesorului — „Vă rog să îmi confirmați ora consultației” — Ana este emițătorul, profesorul receptorul, cererea de confirmare mesajul, limba română codul, e-mailul canalul, iar pregătirea consultației contextul. Formula „Vă rog” aparține registrului oficial. Între prieteni, „Hei, ne vedem la trei?” ține de registrul familiar; „Ne vedem la ora trei” are registru standard, neutru. Într-un mesaj oral „Atenție, vine bicicleta!”, emițătorul este persoana care avertizează, receptorul este cel aflat pe traseu, canalul este vocea, iar contextul de pe stradă transformă enunțul într-un avertisment urgent.

Contextul are două componente: contextul imediat (locul și momentul comunicării) și contextul social-cultural (relația dintre persoane, regulile grupului, cultura). Referințele la context se numesc deictice: „aici”, „acum”, „mâine”, „eu”, „tu” își schimbă sensul după vorbitor și moment. „Mâine”, spus luni, înseamnă marți; spus vineri, înseamnă sâmbătă.

Exemplu lucrat: Un elev scrie unui profesor: „Salut, pot să vin mâine la consultații?” Contextul este formal (elev–profesor), canalul este mesajul scris, iar salutul „Salut” și lipsa formulei de politețe nu se potrivesc situației. Varianta potrivită: „Bună ziua, domnule profesor! Vă rog să-mi spuneți dacă pot veni mâine, la ora 14, la consultații. Mulțumesc!” Observăm trei schimbări: salutul, forma de politețe și precizarea orei.

Exemplu lucrat: Pe un afiș din școală scrie: „Ne vedem aici, mâine.” Afișul nu are dată, deci cine îl citește peste o săptămână nu știe când a fost scris. Pentru a face mesajul clar în orice context, adaugă data și locul: „Ne vedem sâmbătă, 21 noiembrie, la ora 10, în sala de sport.” Concluzie: dacă mesajul trebuie înțeles într-un alt moment, informațiile din context se scriu explicit.

Exemplu lucrat — cunoștințele comune: Doi colegi au vorbit la pauză despre o carte împrumutată. Unul îi scrie celuilalt: „Ai luat-o?” Pentru ei enunțul este clar, fiindcă „o” se referă la cartea știută de amândoi. Dacă mesajul ajunge la un părinte care nu a auzit discuția, el nu știe ce a fost luat. Varianta pentru un destinatar din afara grupului: „Ai luat cartea de matematică pe care am împrumutat-o de la bibliotecă?” Concluzie: cu cât interlocutorii au mai puține cunoștințe comune, cu atât mesajul trebuie să numească mai explicit persoanele și lucrurile.

Alegerea registrului se verifică prin patru întrebări: cine este destinatarul, ce relație există între interlocutori, care este scopul comunicării și ce canal se folosește. La un anunț pe panoul școlii, destinatarul este colectiv, registrul este neutru, iar informația principală (ce, când, unde) apare în prima propoziție. Într-un mesaj trimis unui prieten, aceeași informație poate fi scrisă prescurtat și cu un ton glumeț. În ambele cazuri, mesajul este corect dacă informația ajunge la destinatar fără ambiguitate și dacă forma lui se potrivește situației.

Greșeli frecvente

• Greșit: „Hei, dă-mi adeverința!” într-o cerere către secretariat.
  Corect: „Bună ziua! Vă rog să îmi spuneți de unde ridic adeverința.”
• Greșit: A interpreta „mâine” fără a ști ziua în care a fost rostit.
  Corect: Stabilește momentul comunicării pentru a înțelege referința.
• Greșit: Un mesaj înseamnă același lucru în orice situație.
  Corect: Sensul unui mesaj depinde de context: emițător, receptor, loc, moment, scop.

Înainte și după