Autonomii locale medievale

Înainte de formarea statelor medievale românești, în spațiul locuit de români existau formațiuni politice locale. Oamenii aveau conducători, reguli și teritorii, dar aceste formațiuni nu alcătuiau încă un singur stat. Unele izvoare folosesc numele cnezat și voievodat. Cneazul sau voievodul conducea comunități și organiza apărarea lor.

Un document important este Diploma cavalerilor ioaniți din 1247, emisă de regele Béla al IV-lea al Ungariei. Ea numește, la sud de Carpați, patru conducători locali: cnezii Ioan și Farcaș și voievozii Litovoi și Seneslau. Documentul arată că aceste formațiuni existau la data emiterii sale; nu spune data exactă la care fiecare a apărut. Între autonomia unei formațiuni și independența deplină este o diferență: unele puteau să își păstreze conducerea locală în timp ce se aflau în raporturi de dependență față de o putere vecină.

Formațiunile politice locale purtau adesea numele de țară: Țara Făgărașului, Țara Loviștei, Țara Bârsei, Țara Hațegului, Țara Maramureșului sunt exemple din spațiul românesc. Cneazul era conducătorul unei asemenea comunități și judeca după obiceiul românesc, numit în izvoarele latine ius valachicum. Voievodul avea, de regulă, autoritate asupra unui teritoriu mai larg și asupra mai multor cneji. Despre aceste formațiuni știm din documente scrise de cancelarii străine, nu din izvoare create chiar de comunități.

Informațiile pe care le oferă Diploma din 1247 se pot așeza pe o hartă simplă. Actul a fost dat de Béla al IV-lea, regele Ungariei, după invazia mongolă din 1241–1242, într-un moment în care regatul căuta să își întărească apărarea. Cavalerii ioaniți primeau Severinul și cnezatele lui Ioan și Farcaș, până la Olt, cu datoria de a le apăra. Țările lui Litovoi și Seneslau rămâneau în afara donației, adică ținuturi în care conducerea locală se păstra.

Istoricii observă că aceste formațiuni nu au rămas neschimbate. În jurul anului 1277, voievodul Litovoi a refuzat să plătească un tribut regelui Ungariei și a murit într-o luptă cu armata regală, iar fratele său Bărbat a fost luat prizonier și eliberat contra unei răscumpărări. Evenimentul arată că autonomia locală putea intra în conflict cu pretențiile unui regat vecin. Procesul de unire a unor asemenea formațiuni sub un singur conducător a dus, în secolul XIV, la formarea statelor medievale.

Noțiunea de autonomie locală descrie capacitatea unei comunități de a-și păstra o parte din conducere și din regulile proprii. Izvoarele medievale nu folosesc întotdeauna aceiași termeni și nu arată la fel de precis granițele sau atribuțiile fiecărui conducător. De aceea, istoricul deosebește ce atestă documentul de reconstituirea ulterioară.

Diploma din 1247 este un act al regelui Ungariei legat de cavalerii ioaniți, în contextul organizării și apărării regatului după invazia mongolă. Faptul că actul numește cnezatele și voievodatele dovedește existența lor la mijlocul secolului XIII. În același timp, formula privind păstrarea unui teritoriu pentru români arată că regele nu atribuia uniform cavalerilor toate formațiunile menționate. Teritoriile și legăturile de dependență se discută prin compararea diplomei cu alte acte și cu descoperirile arheologice; localizările foarte precise nu se deduc numai dintr-un nume.

Exemplu rezolvat — interpretarea unui act medieval: într-un fragment din 1247 apar „cnezatele lui Ioan și Farcaș” și „voievodatul lui Litovoi”. (1) Recunoaștem două denumiri de formațiuni politice, nu nume de state moderne. (2) Data actului arată că ele existau cel târziu în 1247; nu oferă data întemeierii. (3) Numele conducătorilor arată o organizare locală. (4) Pentru a afirma întinderea exactă a fiecărei formațiuni ar trebui consultate și alte izvoare. Astfel, concluzia rămâne la nivelul pe care îl permite documentul.

Izvoarele care amintesc formațiuni locale sunt de feluri diferite. Diploma din 1247 este un act oficial al cancelariei regale, redactat în limba latină, cu scopul de a stabili drepturile ioaniților și obligațiile lor. Gesta Hungarorum, scrisă către anul 1200 (datarea este discutată) de un autor care se numește Anonymus (notarul regelui Béla), menționează voievozi ca Gelu, Glad și Menumorut, care ar fi trăit în secolul X. Aici apare o dificultate de metodă: autorul scrie la aproximativ trei secole după evenimente, iar istoricii nu au de unde să știe dacă relatează întocmai ceea ce s-a petrecut. Concluziile se sprijină pe comparația cu alte surse și cu descoperiri arheologice.

Pe lângă izvoarele scrise, autonomia locală se vede în felul de organizare. Cnezii judecau după obiceiul locului, strângeau dări de la comunitate și conduceau ostași în caz de pericol. Termenul autonomie descrie această libertate de a se conduce singuri, dar nu spune că nu exista nicio autoritate externă. Formațiunile din apropierea Regatului Ungariei, de pildă, puteau fi nevoite să acorde ajutor militar sau să plătească tribut în schimbul păstrării conducerii proprii. Istoricul evaluează de fiecare dată relația cu puterea vecină, nu numai existența conducătorului local.

Exemplu rezolvat — compararea a două izvoare: Diploma din 1247 numește patru conducători, iar Gesta Hungarorum menționează alți trei, Gelu, Glad și Menumorut.

1. Notăm tipul fiecărui izvor: actul de cancelarie din 1247 și o cronică scrisă în jurul anului 1200.
2. Stabilim datele pe care le conțin: actul oferă o situație din anul 1247; cronica descrie un moment pe care autorul îl plasează în secolul X.
3. Comparăm fiabilitatea: actul a fost emis în momentul în care s-a petrecut fapta consemnată; cronica a fost scrisă la distanță de timp.
4. Concluzie: pentru a susține existența unei formațiuni în 1247 folosim diploma; pentru cele din secolul X avem nevoie de dovezi suplimentare, pentru că relatarea cronicii a fost scrisă la mult timp după evenimente.

Într-un răspuns bazat pe Diploma din 1247, numește autoritatea emitentă, data și formațiunile atestate. Distinge ce este dăruit ioaniților (cnezatele lui Ioan și Farcaș) de ce rămâne românilor (țările lui Litovoi și Seneslau). Un act emis de un rege străin poate conține informații despre conducerea locală; nu înseamnă că românii din toate teritoriile menționate aveau aceeași relație politică față de rege.

Exemplu: dacă sursa spune că o parte a teritoriului se acordă ioaniților, dar pământul unui voievod este lăsat românilor, notezi diferența dintre dispozițiile actului. Formula nu dovedește independența deplină a acelui voievodat și nici dispariția sa. Formulezi o concluzie limitată: autoritatea regală a recunoscut existența unei conduceri locale și i-a păstrat o anumită poziție în acea împărțire. Pentru cauza formării statelor medievale ai nevoie de o succesiune mai largă de izvoare.

Exemplu în format de examen (text elaborat). Sursa: un fragment din Diploma din 1247 prin care regele Ungariei dăruiește ioaniților un teritoriu, dar lasă românilor țările lui Litovoi și Seneslau. Cerințe:

1. Menționează anul în care a fost emisă diploma.
2. Precizează un conducător local amintit în sursă.
3. Scrie o relație cauză-efect între invazia mongolă din 1241–1242 și acordarea teritoriului cavalerilor ioaniți.

Barem sumar: 6 puncte pe item; pentru cerința 3 se acceptă cauza (nevoia de apărare după invazie) și efectul (donația către ioaniți).

Greșeli frecvente

• Greșit: Diploma din 1247 a creat cnezatele și voievodatele pe care le numește.
  Corect: Actul le atestă existența; nu le stabilește data înființării.
• Greșit: Cnezatul lui Ioan și voievodatul lui Litovoi sunt același tip de formațiune.
  Corect: Documentul le numește diferit și le leagă de conducători diferiți.
• Greșit: Autonomie locală înseamnă independență completă față de orice putere vecină.
  Corect: Conducerea locală putea coexista cu raporturi de dependență medievală.

Înainte și după