Orașul medieval

Orașele medievale erau locuri de meșteșuguri, comerț și schimburi. Piața și târgurile aduceau laolaltă negustori și cumpărători. Meșteșugarii aceleiași meserii se puteau organiza în bresle; un ucenic învăța, o calfă lucra după pregătire, iar un meșter putea conduce atelierul. Unele orașe aveau privilegii de autoadministrare, cu consiliu și primărie; zidurile și porțile ofereau apărare. Brugge era un important oraș comercial în Flandra, iar Lübeck și Tallinn sunt exemple legate de schimburile nord-europene și Liga Hanseatică.

Orașele medievale au apărut mai ales din secolele XI–XII, pe măsură ce agricultura producea mai mult și oamenii aveau ce vinde. Ele se formau la răscruci de drumuri, lângă un castel, o mănăstire, un râu navigabil sau un port. Centrul era piața, loc de târg, iar în apropiere se aflau biserica sau catedrala și, mai târziu, primăria. Orașul era înconjurat de un zid cu porți și turnuri, care îl apăra, dar îi limita și spațiul: casele erau înalte și înghesuite, iar străzile înguste.

Locuitorii orașelor, burghezii, erau meșteșugari, negustori, bancheri și pânzari. Meșteșugarii din aceeași meserie, de exemplu cizmarii, fierarii sau brutarii, formau o breaslă. Breasla fixa prețurile, controla calitatea și dădea reguli pentru ucenici. Un băiat intra ca ucenic la un meșter, învăța meseria câțiva ani, apoi devenea calfă și, după ce făcea o lucrare de probă numită „capodoperă”, putea deveni meșter. Negustorii mari se asociau în bresle ale negustorilor.

Orașele cereau libertăți de la seniorii pe al căror pământ se aflau. Prin carte de privilegii obțineau dreptul de a avea judecători, consiliu și o piață proprie. Se spunea: „aerul orașului te face liber”, pentru că un șerb care locuia într-un oraș un an și o zi nu mai putea fi readus pe domeniu. În nordul Europei, orașe ca Lübeck și Hamburg au format Liga Hanseatică, o alianță pentru comerț, care a controlat în secolele XIII–XV schimburile de pe Marea Baltică și Marea Nordului. În Italia, orașele Veneția, Genova și Florența au devenit republici bogate prin comerț cu Orientul.

În spațiul românesc au apărut orașe în Transilvania, create de coloniști sași (Sibiu, Brașov, Bistrița), și în Țara Românească și Moldova (Câmpulung, Curtea de Argeș, Târgoviște, Suceava, Iași), de obicei lângă drumuri comerciale.

Exemplu rezolvat — citirea unui plan de oraș. Cerința: pe planul unui oraș medieval se văd piața în centru, o biserică alături, un zid cu patru porți și un râu. Ce deducem?

1. Piața în centru arată importanța comerțului.
2. Biserica din apropiere arată rolul religiei în viața comunității.
3. Zidul și porțile arată nevoia de apărare și controlul intrării în oraș.
4. Concluzie: orașul îmbină comerțul, credința și apărarea; planul nu arată însă cine conducea orașul sau câți locuitori avea.

Poziția la rute comerciale, porturi sau râuri navigabile a ajutat dezvoltarea urbană. Drepturile unui oraș erau precizate uneori prin acte de privilegii, dar autonomia avea limite și nu era identică pretutindeni. Bisericile, casele negustorilor, atelierele și clădirile breslelor arată grupuri sociale și funcții diferite. În Liga Hanseatică, orașe negustorești cooperau pentru schimburile din zona Mării Baltice și a Mării Nordului. Vestigiile păstrate la Brugge și Tallinn trebuie citite împreună cu actele orașelor, deoarece o clădire nu spune singură cine putea conduce comunitatea.

Exemplu rezolvat: pe planul centrului vechi din Tallinn localizăm piața, primăria, zidurile și casele negustorilor.

1. Piața indică schimburile.
2. Primăria indică instituții urbane.
3. Zidurile arată apărarea.
4. Casele de negustori și bresle sugerează meserii și comerț.

Concluzia este că orașul combina funcții economice, politice și defensive.

Orașele au fost motorul transformării economiei medievale: ele au produs meșteșuguri pentru piață, au folosit moneda pe scară mai largă și au dezvoltat creditul: în Italia au apărut băncile, iar scrisorile de schimb au permis plăți la distanță. În multe orașe, puterea politică era deținută de familiile bogate de negustori, numite patriciat urban, în timp ce meșteșugarii mai săraci cereau, uneori prin răscoale, locuri în consiliu. Acest conflict apare, de exemplu, în orașele flamande în secolul al XIV-lea.

Autonomia se negocia. Unele orașe au obținut „comuna”, cu magistrați aleși, în urma luptelor cu seniorul sau cu episcopul; altele au primit drepturi de la rege, în schimbul banilor. Dreptul orașului era adesea împrumutat: dreptul orașului Magdeburg a fost preluat în multe orașe din Europa Centrală și de Est. În Țara Românească și în Moldova, domnii au acordat privilegii comerciale unor orașe, iar negustorii din Brașov și Sibiu primeau scutiri de vamă.

Orașele au avut și probleme: epidemiile loveau puternic locurile aglomerate, incendiile distrugeau cartiere de lemn, iar aprovizionarea cu hrană și apă depindea de satele din jur. Autoritățile urbane reglementau prețul pâinii, curățenia străzilor și regulile de construcție. Mărimea orașelor era mică după standardele de azi: Parisul a ajuns, înainte de ciumă, la aproximativ 200 000 de locuitori, iar Florența la aproximativ 100 000, în timp ce orașele obișnuite aveau câteva mii.

Exemplu rezolvat — o carte de privilegii. O carte spune: „Locuitorii pot alege doi judecători și nu plătesc vamă la târg”.

1. Identificăm drepturile acordate: judecată proprie, scutire vamală.
2. Aflăm cine acordă: seniorul sau regele; deci orașul depindea de un stăpân mai înalt.
3. Notăm ce nu spune textul: câți oameni aveau drept de vot sau cine era ales.
4. Concluzie: sursa arată autonomia limitată a orașului; ea trebuie completată cu alte documente despre guvernare.

Greșeli frecvente

• Greșit: Breasla era o armată.
  Corect: Era o asociație de meșteșugari dintr-o meserie.
• Greșit: Autonomia însemna independență fără nicio limită.
  Corect: Drepturile orașelor variau și depindeau de stăpânirea locală.
• Greșit: Orașele medievale nu aveau legături între ele.
  Corect: Rutele comerciale și rețele precum Liga Hanseatică le conectau.

Înainte și după