Judecarea crimelor Holocaustului din România

După război, Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg a judecat conducători ai Germaniei naziste pentru crime împotriva păcii, crime de război și crime împotriva umanității. Procesul principal s-a desfășurat în 1945–1946. Au existat și alte procese în mai multe țări. În România, Ion Antonescu a fost condamnat pentru crime de război și executat în 1946. Procesele au stabilit răspunderi individuale pe baza probelor; nu au adus în fața justiției fiecare făptuitor.

Actul de acuzare de la Nürnberg cuprindea patru capete: conspirația, crimele împotriva păcii, crimele de război și crimele împotriva umanității. Au fost judecați 22 de inculpați, dintre care 21 s-au prezentat în instanță (Martin Bormann a fost judecat în lipsă); 12 au fost condamnați la moarte, 3 la închisoare pe viață, 4 la închisoare pe termene și 3 au fost achitați. După procesul principal, tribunalele americane au judecat medici, juriști, industriași și comandanți ai Einsatzgruppen. În 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid. Mai târziu, procesul lui Adolf Eichmann la Ierusalim (1961) și procesul Auschwitz de la Frankfurt (1963–1965) au adus noi mărturii în fața opiniei publice.

Statele Unite, Regatul Unit, Uniunea Sovietică și Franța au constituit tribunalul de la Nürnberg prin acordul din august 1945. Procesul principal a început la 20 noiembrie 1945, iar verdictul a fost pronunțat la 1 octombrie 1946. Acuzarea a folosit ordine, rapoarte, filme și mărturii pentru a demonstra faptele și legătura inculpaților cu acestea. Exterminarea evreilor a fost probată, deși procesul nu s-a limitat la Holocaust. Au urmat alte procese la Nürnberg și în state europene, inclusiv România.

Ion Antonescu a condus România în anii 1940–1944. Arestat în august 1944, a fost judecat în România în 1946 și găsit vinovat de crime de război. Judecarea conducerii nu înseamnă că subordonații, colaboratorii sau instituțiile nu aveau răspundere. Despre făptuitorii naziști în general, USHMM arată că majoritatea nu au fost niciodată judecați sau pedepsiți.

Exemplu rezolvat — citirea unui dosar: un ordin semnat de un conducător dispune deportarea, iar un raport local confirmă executarea lui. (1) Ordinul arată decizia. (2) Raportul arată aplicarea într-un loc și într-un moment. (3) Mărturia unui supraviețuitor poate verifica efectele. Abia corelarea probelor permite atribuirea răspunderii pentru fapte concrete; simpla apartenență etnică sau națională nu ține loc de probă.

Tribunalele poporului. Legea nr. 312 din 12 aprilie 1945 a stabilit două categorii de vinovați: cei de „dezastrul țării”, adică cei care au promovat hitlerismul sau fascismul și au permis înaintarea armatelor germane, și cei de crime de război. Au funcționat două tribunale ale poporului: la București și la Cluj, înființat la 22 iunie 1945. O comisie de acuzatori publici a examinat 2 700 de cazuri; doar pentru aproximativ jumătate au existat probe suficiente pentru proces, iar 668 de persoane au fost condamnate, multe în lipsă. Tribunalele au fost desființate la 28 iunie 1946. Istoricii observă că ele au fost influențate de situația politică a momentului, în care comuniștii preluau puterea; de aceea, hotărârile se analizează critic, cu probele și motivările lor, fără a le respinge global.

Studiu de caz — generalii judecați pentru crime de război. Primul proces al Tribunalului Poporului din București, „lotul Macici”, s-a desfășurat în mai 1945 și s-a încheiat la 22 mai. Generalul Nicolae Macici a fost găsit vinovat de masacrele din Odessa ocupată și de la Dalnic, din 21–22 octombrie 1941, comise după explozia sediului comandamentului român, și a fost condamnat la moarte. Alți 28 de militari români au primit pedepse de la un an de închisoare la închisoare pe viață. Regele Mihai I a comutat pedeapsa cu moartea în închisoare pe viață. Macici a murit la Aiud în 1950. Constantin (Piki) Vasiliu, inspectorul general al Jandarmeriei, a fost judecat în „lotul Antonescu” (mai 1946): la acel proces, 24 de acuzați au primit 13 condamnări la moarte, dintre care șase în lipsă. Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, au fost executați la 1 iunie 1946.

Exemplu rezolvat — citirea verdictelor de la Nürnberg. Cerința: dintre cei 22 de inculpați, 12 au fost condamnați la moarte și 3 au fost achitați. Ce pondere au avut și câți au primit alte pedepse?

1. Ponderea condamnărilor la moarte: $12:22\approx 0,55$, adică aproximativ 55%.
2. Ponderea achitărilor: $3:22\approx 0,14$, adică aproximativ 14%.
3. Numărul celor cu alte pedepse: $22-12-3=7$.
4. Concluzie: tribunalul a diferențiat răspunderea, deoarece nu toți inculpații au primit aceeași hotărâre; achitările arată că judecata s-a bazat pe probe individuale.

Greșeli frecvente

• Greșit: La Nürnberg a fost judecat Ion Antonescu.
  Corect: procesul lui s-a desfășurat în România.
• Greșit: Procesele au condamnat fiecare participant la persecuții.
  Corect: au existat numeroși făptuitori nejudecați.
• Greșit: Holocaustul a fost singura faptă cercetată la Nürnberg.
  Corect: tribunalul a examinat mai multe categorii de crime.

Înainte și după