Memoria și condamnarea comunismului

Memoria comunismului cuprinde mărturii, arhive, muzee, memoriale și dezbateri despre trecut. Memorialul de la Sighet, cel de la Budapesta, cel de la Hohenschönhausen (Berlin) și proiectele IICCMER păstrează surse despre victime și represiune. În 2006, un raport al Comisiei Prezidențiale a stat la baza condamnării oficiale a regimului comunist. Cercetarea istorică și justiția penală au roluri diferite: o sentință stabilește răspunderea persoanei judecate pentru fapte determinate. Amintirile nostalgice sunt surse pentru percepția prezentului, dar nu pot înlocui examinarea documentelor istorice.

Un memorial adună obiecte, documente și mărturii, le explică și păstrează amintirea victimelor. Rețeaua Memoriei coordonată de IICCMER leagă inițiative publice și private. O mărturie personală arată experiența unei persoane; un dosar de arhivă arată acțiunea instituției care l-a produs; un raport istoric pune sursele în context. Niciuna nu trebuie citită fără emitent, dată și scop.

Raportul Comisiei Prezidențiale din 2006 și condamnarea oficială a regimului au fost acte publice de evaluare a trecutului. Cercetările și sesizările IICCMER au contribuit și la procese. În 2016, fostul comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vișinescu, a fost condamnat definitiv pentru infracțiuni contra umanității. Nu se deduce din acea sentință vinovăția penală a oricărei alte persoane fără propriile probe și proceduri.

Nostalgia poate selecta amintiri despre siguranța locului de muncă sau solidaritatea vecinilor, neglijând lipsurile și represiunea. Un sondaj măsoară opiniile respondenților la data cercetării, nu stabilește direct cum au trăit toate familiile în trecut. Istoricul compară percepții cu legi, statistici, mărturii și arhive.

Exemplu rezolvat — trei tipuri de surse: o persoană își amintește că avea loc de muncă, un registru arată raționalizarea alimentelor în orașul ei, iar o sentință judecă abuzuri într-un penitenciar. (1) Mărturia descrie experiența muncii. (2) Registrul documentează aprovizionarea locală. (3) Sentința stabilește răspunderea într-un caz penal. Niciuna dintre surse nu o anulează pe cealaltă; împreună dau o imagine mai precisă a unor aspecte diferite ale perioadei.

Instituțiile memoriei au apărut în etape. Fundația Academia Civică a fost înființată în 1991, iar Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, creat de Ana Blandiana și Romulus Rusan, a pornit de la propunerea Anei Blandiana din ianuarie 1993 de a transforma fosta închisoare într-un memorial; primele săli s-au deschis la 20 iunie 1997. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a fost înființat în 2005, iar ulterior a primit și atribuții legate de exil, devenind IICCMER. La 18 decembrie 2006, președintele Traian Băsescu a prezentat în Parlament raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste și a condamnat regimul drept ilegitim și criminal.

Exemplu rezolvat — intervalul dintre evenimente și evaluarea publică. Cerința: Revoluția a avut loc în 1989, iar condamnarea oficială a regimului a avut loc în 2006. Cât a durat între ele și ce înseamnă?

1. Calculăm: $2006-1989=17$ ani.
2. Observăm că deschiderea arhivelor și cercetarea sistematică au avut nevoie de timp și de instituții noi.
3. Notăm limitele: condamnarea oficială este o evaluare politică și morală; ea nu înlocuiește cercetarea istorică și sentințele individuale.
4. Concluzie: memoria publică s-a format în etape, iar fiecare etapă are propriile surse și autorități.

Memorialele din Europa de Est arată că fiecare stat și-a ales alt loc și alt mod de a povesti represiunea:

• Muzeul Terorii din Budapesta (deschis la 24 februarie 2002, pe Andrássy út 60) funcționează în clădirea care a fost sediul partidului fascist Crucile cu Săgeți, iar apoi al poliției politice comuniste ÁVH. Expoziția leagă cele două regimuri, iar locul însuși este dovadă.
• Memorialul Berlin-Hohenschönhausen a fost, după 1945, lagăr special sovietic, apoi principala închisoare pentru anchetă a Securității statului est-german (Stasi). A primit primii vizitatori în 1994, iar vizitele sunt conduse de foști deținuți politici și de istorici.
• Muzeul Ocupației Letoniei din Riga (prima expoziție, 1 iulie 1993) tratează perioada 1940–1991, cu ocupația sovietică din 1940–1941, cea nazistă din 1941–1944 și revenirea sovietică din 1944. Accentul cade pe pierderea independenței statului, nu pe un singur regim.

Comparația cu Sighet arată trei tipuri de memorial: clădire a represiunii păstrată ca dovadă (Budapesta, Hohenschönhausen, Sighet), muzeu național al ocupației (Riga) și rețea de inițiative locale (Rețeaua Memoriei). Ele pun accente diferite, de aceea se compară după ce arată fiecare și după cine le-a creat.

Memoria nu este uniformă. Generațiile care nu au trăit regimul îl cunosc din școală, din familie, din filme și din muzee, iar aceste surse diferă între ele. De aceea, educația istorică urmărește folosirea documentelor și compararea lor.

Greșeli frecvente

• Greșit: Un sondaj de nostalgie dovedește că viața din comunism era mai bună.
  Corect: sondajul măsoară opiniile actuale, care se confruntă cu surse istorice.
• Greșit: Un raport de condamnare publică echivalează cu o sentință penală individuală.
  Corect: au autorități, scopuri și efecte diferite.
• Greșit: Sentința într-un caz stabilește vinovăția tuturor celor care au lucrat într-o instituție.
  Corect: răspunderea penală se stabilește pentru fapte și persoane determinate.

Înainte și după