Colectivizarea și satul

Colectivizarea agriculturii a fost trecerea pământului și a muncii agricole în gospodării colective controlate de regim. În România a început în 1949 și a fost declarată încheiată în 1962. Țăranii au fost constrânși prin cote, amenințări, arestări și deportări, deși formele și intensitatea constrângerii au variat. IICCMER arată că în 1962 statul controla aproximativ 96% din terenul arabil. Procesul a schimbat proprietatea, organizarea muncii și viața satului.

Reforma agrară din 1945, prin care o parte a pământului fusese împărțită țăranilor, nu este același lucru cu colectivizarea din 1949–1962. Prima a distribuit proprietate agricolă, iar a doua a integrat terenurile în gospodării colective sub control politic. Partidul a justificat transformarea prin fragmentarea terenurilor și promisiunea mecanizării. Au apărut gospodării agricole colective și stațiuni de mașini și tractoare. Unii foști proprietari au păstrat loturi mici pe lângă casă.

Conducerea a urmărit și controlul social al satului. Campaniile de înscriere au inclus presiuni asupra familiilor, categorisirea unor țărani drept „chiaburi” și represiunea împotriva opoziției. Unele comunități au rezistat. Dincolo de producție, colectivizarea a modificat ierarhiile locale și relația țăranului cu pământul. Sistematizarea satelor este o altă politică, mai târzie, privind așezările și locuințele; nu trebuie folosită ca sinonim pentru colectivizare (vezi mai jos).

Etapele colectivizării. Istoricii o împart în trei etape. (1) 1949–1953: după plenara PMR din 3–5 martie 1949 s-au înființat primele gospodării colective (176, cu 12.060 de familii înscrise) și s-au luat măsuri împotriva „chiaburilor”. (2) 1953–1956/1957: după moartea lui Stalin și după revoluția din Ungaria din 1956, ritmul a scăzut, iar statul a preferat forme mai slabe, întovărășirile agricole, în care țăranii lucrau pământul împreună, dar rămâneau proprietari. (3) 1957–1962: campania a fost reluată cu presiuni și arestări. Pe 27–28 aprilie 1962, Gheorghiu-Dej a declarat încheiată „transformarea socialistă a agriculturii”; formele socialiste dețineau 96% din terenul arabil.

Condiția țăranului. După înscriere, țăranul nu mai hotăra ce, când și cât să cultive: planul și cotele veneau de sus, iar munca era plătită în „zile-muncă”. Cine refuza risca amenzi, ridicarea cotelor, arestarea sau deportarea.

Sistematizarea satelor. Cauza declarată era modernizarea: mai mult teren agricol și locuințe de tip urban. Critici au văzut în plan și un control mai strict asupra populației și o lovitură dată satelor tradiționale, mai ales celor cu minorități. Legea nr. 58/1974 a prevăzut restrângerea terenului construibil al satelor și mutarea oamenilor în blocuri. La 3 martie 1988, Nicolae Ceaușescu a anunțat că numărul satelor va fi redus până în anul 2000 de la circa 13.000 la cel mult 5.000–6.000, adică 7.000–8.000 de sate urmau să fie desființate, iar locuitorii lor să se mute în centre agro-industriale. Planul a stârnit proteste în țară și în străinătate: în 1989, în Belgia a început „Operațiunea Satele Românești”, în care orașe europene „adoptau” sate amenințate. Programul nu a fost dus până la capăt, deoarece regimul a căzut în decembrie 1989.

Exemplu rezolvat — un registru din 1959: o familie apare cu patru hectare înaintea înscrierii într-o gospodărie colectivă și cu un lot personal mic după. (1) Comparăm rubrica de proprietate și cea a lotului personal: nu arată același regim al terenului. (2) Verificăm dacă înscrierea a fost însoțită de presiuni din mărturii sau documente locale; registrul singur nu dovedește acordul liber. (3) Plasăm schimbarea în intervalul 1949–1962. Concluzia: documentul indică transferul controlului asupra terenului, dar motivul înscrierii cere și alte surse.

Câteva termene explică structura nouă a satului. Gospodăria agricolă colectivă (GAC), numită după 1962 și cooperativă agricolă de producție (CAP), reunea terenurile și munca membrilor. Gospodăria agricolă de stat (GAS) era o fermă a statului, cu angajați plătiți. Stațiunile de mașini și tractoare (SMT) furnizau utilaje, iar prin ele statul controla munca agricolă. Un decret din martie 1949 a expropriat moșiile de peste 50 de hectare, iar „chiaburii”, țărani considerați înstăriți, au fost supuși unor cote obligatorii mai mari de produse, taxelor și arestărilor. Cotele obligatorii cereau țăranilor să predea statului cantități fixe de cereale și alte produse.

Exemplu rezolvat — calcularea ponderii rămase în afara sectorului socialist. Cerința: în 1962 aproximativ 96% din terenul arabil era în sectorul controlat de stat. Ce pondere a rămas în afara lui? Câți ani a durat procesul?

1. Calculăm: $100-96=4\%$.
2. Calculăm durata: $1962-1949=13$ ani.
3. Interpretăm: în treisprezece ani, aproape întreg terenul arabil a trecut sub control colectiv sau de stat, cu excepția unor loturi mici individuale.
4. Concluzie: cifra de 96% este un bilanț oficial al sfârșitului procesului și nu arată ritmul pe ani sau presiunea din fiecare sat; pentru acestea trebuie cercetate mărturii și documente locale.

Greșeli frecvente

• Greșit: Reforma agrară din 1945 a încheiat colectivizarea.
  Corect: colectivizarea a început în 1949 și a fost declarată încheiată în 1962.
• Greșit: Existența unei semnături într-un registru dovedește consimțământul liber.
  Corect: trebuie cercetate împrejurările și presiunile locale.
• Greșit: Colectivizarea și sistematizarea satelor numesc aceeași politică.
  Corect: prima privește pământul și munca agricolă, iar a doua reorganizarea așezărilor.

Înainte și după