Teorii morale

Teoriile morale oferă criterii diferite pentru a judeca o faptă. Unele privesc consecințele, altele datoria ori felul de persoană pe care îl exprimă acțiunea.

O abordare consecințialistă compară rezultatele previzibile; una deontologică verifică respectarea unui principiu; etica virtuții întreabă ce dispoziție de caracter arată alegerea. Acestea sunt familii de poziții, nu formule care rezolvă automat orice caz. În analiza unei teorii, precizează criteriul, aplică-l pe aceleași fapte și caută o obiecție: rezultatele sunt incerte, regulile pot intra în conflict, iar virtuțile cer interpretare în context. A argumenta înseamnă să arăți de ce criteriul ales are forță în cazul discutat.

Repere de analiză

• Consecințialism: familie de poziții ce evaluează efectele acțiunii.
• Deontologie: familie de poziții ce accentuează obligațiile și principiile.
• Etica virtuții: abordare ce examinează dispozițiile de caracter.
• Premisă morală: principiu de la care pornește argumentul.
• Criteriu comparativ: întrebare identică aplicată teoriilor rivale.
• Rezultat previzibil: efect anticipat ce poate fi comparat cu alternative.
• Obligație față de persoane: cerință morală privind tratamentul altora.
• Dispoziție de caracter: tendință exprimată repetat prin alegeri.
• Obiecție la consecințe: critică privind incertitudinea sau sacrificarea unora.
• Obiecție la reguli: critică privind rigiditatea aplicării unui principiu.

Teorii și argumente

Utilitarismul lui Jeremy Bentham și John Stuart Mill, expus de Mill în Utilitarianism (1863), evaluează acțiunile după contribuția lor la fericirea celor afectați: principiul celei mai mari fericiri pentru cel mai mare număr. Mill distinge plăcerile superioare de cele inferioare. Dacă două proiecte au cost egal, se compară beneficiile și pierderile pentru fiecare grup. Obiecția clasică: maximizarea unui total poate sacrifica pe nedrept dreptul unei minorități. Deontologia lui Immanuel Kant, în Întemeierea metafizicii moravurilor, acordă importanță principiului după care acționează persoana; imperativul categoric, formulat în secțiunea a II-a, cere ca maxima acțiunii să poată deveni lege universală și ca oamenii să fie tratați ca scopuri, nu ca simple mijloace. Respectarea unei promisiuni nu depinde numai de avantajul produs; obiecția este că două datorii pot intra în conflict. Etica virtuții a lui Aristotel, în Etica Nicomahică, cartea II, definește virtutea ca dispoziție dobândită prin exercițiu, aflată între două extreme: curajul între lașitate și temeritate, generozitatea între zgârcenie și risipă. Formarea acestor dispoziții cere deprindere și judecată practică. Obiecția: numirea unei virtuți nu spune întotdeauna ce decizie concretă trebuie luată. Același caz se poate evalua după rezultate, principiu și caracter, iar diferența trebuie argumentată.

Exemplu analizat pas cu pas. Un consiliu are bani pentru un singur proiect: o rampă de acces sau un eveniment care ar aduce bucurie multor persoane. Abordarea consecințelor ar calcula beneficiile și pierderile, inclusiv accesul pe termen lung. Abordarea datoriei ar întreba dacă este încălcată obligația de a nu exclude persoane. Etica virtuții ar evalua grija și dreptatea decidenților. Nu declarăm că una „câștigă” doar din numele teoriei; întâi precizăm faptele, apoi arătăm unde criteriile produc diferențe și ce obiecții există.

Exemplu 2 (dilema vagonetului, Philippa Foot, 1967). Un vagonet scăpat de sub control va omorî cinci persoane; deviindu-l pe altă linie, va omorî o singură persoană. Pași: (1) utilitaristul calculează: o victimă în loc de cinci, deci deviază; (2) kantianul examinează maxima concretă și respectul pentru persoană: interdicția privește folosirea omului doar ca mijloc. Moartea prevăzută a victimei nu dovedește singură că aceasta este folosită ca mijloc; (3) etica virtuții întreabă ce ar face persoana înțeleaptă și curajoasă și ce caracter formează decizia. Verdictele pot diferi, iar discuția se mută pe premisele fiecărei teorii.

Pentru Bac, aplică două teorii la același caz și prezintă explicit premisele. Dacă susții că rezultatul total este criteriul, estimează cine câștigă și cine pierde; dacă susții o regulă, spune care este și de ce nu poate fi ignorată. O comparație completă include o obiecție pentru fiecare soluție. De pildă, o estimare favorabilă majorității poate neglija un drept individual, iar o regulă prea rigidă poate produce o pierdere evitabilă.

Exemplu în format de examen. Cerință: „Un elev găsește un portofel cu bani și documente. Ce ar decide un utilitarist, un kantian și un adept al eticii virtuții? Argumentează una dintre poziții.” Rezolvare: utilitaristul compară consecințele (bucuria sau paguba proprietarului, încrederea în comunitate) și predă portofelul; kantianul arată că maxima „păstrez ce nu e al meu” nu poate deveni lege universală, deci îl predă din datorie; adeptul virtuții se întreabă ce arată fapta despre onestitate și îl predă ca expresie a caracterului. Răspunsul bun explică criteriul fiecărei teorii, nu doar verdictul, și o obiecție (de exemplu, utilitarismul pare să permită excepții dacă nimeni nu află).

Exemplu 2 în format de examen. Cerință: „O persoană a promis că îl ajută pe un coleg să învețe în seara aceea, dar apare ocazia de a ajuta mai multe persoane în aceeași seară. Compară soluția utilitaristă cu cea kantiană și formulează o obiecție la una dintre ele.” Rezolvare: utilitaristul compară beneficiile și pierderile: dacă ajutorul dat mai multor persoane aduce un câștig total mai mare și încălcarea promisiunii nu produce pagube mai mari, preferă să-i ajute pe cei mulți; kantianul întreabă dacă maxima „promit și nu mă țin de cuvânt când mă avantajează” poate deveni lege universală, iar răspunsul este negativ, fiindcă o promisiune nu ar mai avea sens, deci își respectă promisiunea. Obiecție la soluția utilitaristă: promisiunile devin încercări de calcul, iar încrederea dintre oameni slăbește. Obiecție la soluția kantiană: două datorii pot intra în conflict (promisiunea făcută unui coleg și ajutorul pentru mai mulți), iar regula nu spune care are prioritate. Răspunsul este reușit când arată criteriul fiecărei teorii și compară verdictele pe aceleași fapte.

Pentru comparație, folosește trei criterii: ce evaluează teoria (caracterul, intenția, consecințele), ce principiu propune și ce obiecție i se aduce. Răspunsul rămâne la nivelul conceptelor lecției, fără a presupune un verdict unic.

Greșeli frecvente

• Greșit: Teoriile morale diferă numai prin numele autorilor.
  Corect: Ele diferă prin criteriul după care justifică o evaluare morală.
• Greșit: Utilitarismul înseamnă a face ce îi convine fiecăruia.
  Corect: Utilitarismul cere maximizarea fericirii pentru toți cei afectați, nu doar pentru agent.
• Greșit: Pentru Kant, consecințele fericite fac fapta morală.
  Corect: Pentru Kant, valoarea morală stă în motivul datoriei și în conformitatea maximei cu legea universală.

Înainte și după