Limbaj și cunoaștere

Limbajul ne ajută să formulăm și să comunicăm ceea ce pretindem că știm. O expresie ambiguă poate face două persoane să pară în dezacord deși folosesc sensuri diferite.

Într-o discuție, un termen poate avea sens comun, tehnic sau metaforic. Definirea lui nu rezolvă singură problema, dar arată despre ce susținem efectiv o teză. Propozițiile vagi sunt greu de verificat: „e des frig” poate fi înlocuit cu temperatură, loc și interval. Limbajul poate orienta atenția prin alegerea etichetelor, însă cuvintele nu modifică faptele pe care ar trebui să le descrie. Analiza filosofică verifică sensul, referința și consecințele unei formulări.

Repere de analiză

• Termen ambiguu: expresie care poate primi sensuri diferite.
• Sens comun: utilizare obișnuită a unui cuvânt.
• Sens tehnic: utilizare definită pentru o analiză precisă.
• Metaforă: expresie figurată care nu descrie literal obiectul.
• Definiție: explicare a sensului ales pentru un termen.
• Propoziție vagă: afirmație cu condiții insuficient determinate.
• Propoziție precisă: afirmație care precizează obiectul, locul și intervalul.
• Referință: lucrul ori situația la care se aplică expresia.
• Etichetă sugestivă: cuvânt care poate orienta reacția înainte de dovezi.
• Clarificare conceptuală: separarea sensurilor înaintea evaluării tezei.

Exemplu analizat pas cu pas. La o dezbatere, un elev cere „libertate totală” în clasă, iar altul spune că libertatea cere reguli. Primul se referă la posibilitatea de a alege tema unui proiect; al doilea la dreptul de a întrerupe orele. Mai întâi reformulăm cele două utilizări ale termenului. Apoi verificăm dacă pozițiile sunt incompatibile: pot fi acceptate alegeri privind proiectul și reguli pentru vorbire. Dezacordul inițial era amplificat de ambiguitate. Definiția nu decide singură ce regulă este justă, dar face argumentele comparabile.

Teorii despre limbaj. Wittgenstein, în Tractatus logico-philosophicus (1921), susține că propozițiile sunt imagini ale faptelor; în Cercetări filosofice renunță la această teză și afirmă, în §43, că sensul unui cuvânt este, pentru o largă clasă de cazuri, întrebuințarea lui în „jocuri de limbaj” (§7, §23). Exemplul din §2, cu zidarii care se înțeleg prin cuvintele „cub”, „coloană”, „placă”, „grindă”, arată cum cuvintele funcționează în activități. Distincția dintre sens și referință (Frege) arată că „Luceafărul de seară” și „Luceafărul de dimineață” desemnează același obiect, planeta Venus, dar au sensuri diferite.

Exemplu 2. Doi elevi dezbat: „Este școala obligatorie?” Unul vorbește despre prezență, celălalt despre vârsta de școlarizare. Pași: (1) observăm ambiguitatea termenului „obligatorie”; (2) cerem definiții; (3) constatăm că dezacordul este de sens, nu de fapte; (4) reformulăm: „Frecvența zilnică este obligatorie?” și „Vârsta de școlarizare obligatorie este stabilită prin lege?”. Clarificarea nu rezolvă fondul, dar arată ce anume se contestă.

O definiție bună nu este nici prea largă (include cazuri care nu aparțin noțiunii), nici prea îngustă (exclude cazuri care îi aparțin); în plus, nu este circulară, adică nu folosește termenul definit.

Greșeli frecvente

• Greșit: Definirea unui cuvânt dovedește automat că teza asociată este adevărată.
  Corect: Definiția clarifică teza; adevărul ei cere argumente suplimentare.
• Greșit: Dacă două persoane folosesc același cuvânt, vorbesc automat despre același lucru.
  Corect: Un cuvânt ambiguu poate avea sensuri diferite, iar dezacordul poate fi doar verbal.
• Greșit: Limbajul doar oglindește gândirea și nu o influențează.
  Corect: Formularea și definițiile influențează ce întrebări pot fi puse și ce răspunsuri sunt luate în considerare.

Înainte și după