Constantele fiziologice

Temperatura corpului, frecvența inimii și cantitatea unor substanțe din sânge sunt exemple de parametri fiziologici. Ei pot fi măsurați și ne ajută să înțelegem cum funcționează organismul. Sunt numiți și „constante fiziologice”, dar cuvântul „constantă” nu înseamnă că valoarea nu se schimbă niciodată. Un interval poate fi potrivit pentru o anumită persoană și situație.

De exemplu, inima bate mai repede când alergi decât atunci când te odihnești. Temperatura poate varia ușor pe parcursul zilei. După ce bei apă, rinichii pot modifica volumul de urină. Unele modificări sunt răspunsuri normale, iar altele pot necesita evaluare. O singură măsurare, fără vârstă, activitate, metodă și alte informații, nu este suficientă pentru o concluzie.

Organismul reglează și concentrația glucozei, nivelul unor ioni, aciditatea sângelui și volumul lichidelor. Pentru fiecare parametru, există mecanisme de detectare și corectare. Nu încerca să pui singur un diagnostic pornind de la un număr găsit pe internet: valorile de referință și interpretarea lor depind de contextul medical. În lecție, urmărește în primul rând ce este măsurat, de ce se poate schimba și ce organe participă la reglare. Acesta este sensul biologic al „constantelor”.

Constantele fiziologice sunt valori de referință ale parametrilor mediului intern și ai funcțiilor, menținute prin homeostazie. Fiecare se exprimă ca interval, cu unitate și cu precizarea compartimentului măsurat. Pentru adultul în repaus, reperele sunt cele de mai jos și descriu parametri diferiți, care nu se substituie unii altora:

Fiecare parametru are propriile mecanisme de reglare. Glicemia este reglată de insulină și glucagon, produși de pancreasul endocrin. Natremia și osmolaritatea depind de ADH, de sete și de aldosteron. Calcemia este controlată de parathormon și de calcitonină. Hipotalamusul participă la reglarea temperaturii și a echilibrului hidric, iar rinichii și plămânii la menținerea pH-ului. Valorile se modifică fiziologic cu sexul (hematocritul și numărul de eritrocite sunt mai mari la bărbați), cu vârsta, cu efortul și cu altitudinea, unde numărul de eritrocite crește.

Variații fiziologice și condiții de măsurare. Temperatura centrală este de aproximativ 37 °C și variază în cursul zilei cu aproximativ 0,5–1 °C, fiind mai mică dimineața devreme și mai mare spre seară. Frecvența cardiacă crește în efort, iar glicemia crește după masă și revine în interval prin acțiunea insulinei; de aceea glicemia de referință se măsoară pe nemâncate, după cel puțin 8 ore de la ultima masă. Hematocritul se determină prin centrifugarea sângelui tratat cu anticoagulant, iar valoarea lui depinde de sex, de vârstă și de altitudine. Prin urmare, cuvântul „constantă” descrie o valoare menținută în limite înguste prin reglare continuă, nu o valoare identică la fiecare măsurare.

Exemplu rezolvat 1. O probă de 10 ml de sânge, centrifugată, conține 4,4 ml de elemente figurate. Calculează hematocritul și volumul plasmei la un bărbat de 70 kg cu această valoare, dacă se consideră 1 kg de sânge egal cu 1 l.

1. Hematocritul este proporția volumică a elementelor figurate: $Ht=\frac{4,4}{10}\cdot 100=44\%$.
2. Valoarea se încadrează în intervalul bărbaților (41–50%).
3. Volemia este $70\cdot 0,08=5,6$ l.
4. Elementele figurate ocupă $5,6\cdot 0,44\approx 2,5$ l.
5. Plasma ocupă $5,6\cdot (1-0,44)\approx 3,1$ l.

Exemplu rezolvat 2. Un buletin de analize conține: glicemie 1,25 g/l; natremie 128 mmol/l; calcemie 9,2 mg/dl. Compară fiecare valoare cu intervalul de referință.

1. Transformi glicemia în aceeași unitate cu intervalul: $1,25g/l=125mg/dl$, peste limita superioară de 110 mg/dl.
2. Natremia de 128 mmol/l este sub limita inferioară de 135 mmol/l.
3. Calcemia de 9,2 mg/dl se încadrează în intervalul 8,5–10,3 mg/dl.
4. Concluzie: două valori ies din interval, una nu; interpretarea clinică aparține medicului, care ține cont de context.

Reține separat valorile cardiovasculare de repaus: frecvența cardiacă 70–75 bătăi/min, volumul-bătaie aproximativ 70 ml, debitul cardiac aproximativ 5 l/min și tensiunea arterială 120/80 mmHg. Debitul este produsul $DC=FC\cdot VS$: pentru $72\text{ba˘ta˘i/min}$ și $70\text{ml}$ rezultă $72\cdot 70=5040\text{ml/min}$, adică aproximativ 5 l/min. Presiunea diferențială este diferența dintre sistolică și diastolică: $120-80=40$ mmHg.

Compară o valoare cu parametrul și unitatea sa: 135–146 mmol/l se referă la natremie, iar 8,5–10,3 mg/dl la calcemie. Hematocritul este proporția volumică a elementelor figurate, nu concentrația hemoglobinei și nu numărul de eritrocite pe mm³. Pentru glicemie, 1 g/l corespunde la 100 mg/dl. Volemia de 8% din masa corporală înseamnă 5,6 l la 70 kg. La altitudine mare crește numărul de eritrocite, deci și hematocritul, fără ca aceasta să fie o boală.

Intervalele de referință sunt statistice: se stabilesc la persoane sănătoase, iar o valoare ușor în afara intervalului nu indică obligatoriu boală, după cum o valoare în interval nu exclude orice afecțiune.

Exemplu în format de admitere (complement simplu). Un bărbat de 70 kg are hematocritul 44%. Volemia este 8% din masa corporală (1 kg de sânge se consideră 1 l). Volumul aproximativ al plasmei este:

• a) 2,5 l
• b) 3,1 l
• c) 4,5 l
• d) 5,6 l
• e) 3,9 l

Răspuns: b. Volemia este $70\cdot 0,08=5,6$ l; plasma reprezintă $100-44=56\%$ din volum, adică $5,6\cdot 0,56\approx 3,1$ l. Valoarea de 2,5 l este volumul elementelor figurate, iar 5,6 l este volemia totală.

Greșeli frecvente

• Greșit: O „constantă” fiziologică are exact aceeași valoare în orice moment.
  Corect: Multe variabile au intervale și ritmuri normale.
• Greșit: O singură măsurare dovedește singură o boală.
  Corect: Interpretarea cere context și, uneori, evaluare de specialitate.
• Greșit: Hematocritul arată cât de multă hemoglobină conține sângele.
  Corect: Hematocritul este procentul din volumul sângelui ocupat de elementele figurate.

Înainte și după